orice public. N-am văzut niciodată pe cineva care să-l ajungă, niciodată.
— Ar fi fost încântat să audă asta, domnule, spune Celia, aruncând o privire scurtă în lateral spre cortina aflată în umbră.
— I-am spus eu mai multe, dar acum realizez că nu l-am mai văzut de-un secol. Ne-am îmbătat amândoi criţă într-o cârciumă cu ceva ani în urmă, iar el îi dădea înainte cu depăşirea limitelor a ceea ce poate fi teatrul, prin inventarea unui lucru cu totul ieşit din comun. Probabil că i-ar fi plăcut strădania noastră de acum. Mare păcat. Oftează din greu, clătinând din cap. Ei bine, să-i dăm drumul atunci, zice el, lăsându-se pe spate în scaun şi uitându-se la Celia cu mult interes.
Marco, cu tocul în mână, se întoarce la lista lui de întrebări.
— Ăă, sunteţi capabilă să daţi reprezentaţii şi fără scenă?
89
— Da, spune Celia.
— Numerele dumneavoastră de magie pot fi privite din orice unghi?
Celia zâmbeşte.
— Căutaţi pe cineva care să stea în mijlocul mulţimii? îl întreabă
ea pe Chandresh, iar acesta dă din cap.
— Înţeleg, zice Celia.
Iar apoi, cu o mişcare atât de rapidă, încât nici nu este percepută, îşi ia jacheta de pe jos şi o aruncă în aer peste rândurile de scaune din sală, unde, în loc să cadă la pământ, se umflă şi se preschimbă.
Într-o clipită, cutele de catifea s-au transformat în pene negre lucioase, în aripi mari care fâlfâie, fiind cu neputinţă să prinzi momentul când bucata de pânză a devenit un corb în carne şi oase.
Corbul se avântă peste scaunele din catifea spre balcon, unde zboară în cercuri ciudate.
— Impresionant, spune Mme Padva.
— Dacă nu cumva l-a ţinut ascuns în mânecile acelea uriaşe, mormăie Chandresh.
Pe scenă, Celia se îndreaptă spre Marco.
— Puteţi să-mi împrumutaţi asta pentru o clipă? îl întreabă ea, arătând cu degetul spre carnet. El şovăie înainte de a i-l înmâna.
Mulţumesc, spune ea, întorcându-se în centrul scenei.
Abia dacă aruncă o privire peste lista de întrebări scrise desluşit înainte de a azvârli carnetul în aer, unde acesta se răsuceşte, foile de hârtie fluturânde transformându-se într-un porumbel alb care dă
din aripi şi porneşte în zbor înconjurând sala. Corbul croncăne spre el de pe balustrada balconului.
— Ha! exclamă Chandresh, la vederea porumbelului şi a expresiei de pe chipul lui Marco.
Porumbelul se avântă spre Celia şi aterizează uşor pe mâna ei întinsă. Ea îi mângâie aripile, apoi îi dă iar drumul în aer. Pasărea 90
nu se ridică însă decât puţin deasupra capului ei înainte ca aripile ei să se transforme din nou în hârtie şi să cadă. Celia îl prinde cu o mână şi i-l dă înapoi lui Marco, care s-a făcut destul de palid.
— Mulţumesc, spune Celia cu un zâmbet.
Marco dă din cap cu un aer absent, fără să o privească în ochi şi se retrage rapid în colţul lui.
— Magnific, pur şi simplu magnific! zice Chandresh. Ar trebui să
meargă. În mod cert trebuie să meargă.
Se ridică şi coboară pe interval, oprindu-se în faţa fosei pentru orchestră unde păşeşte gânditor de-a lungul luminilor de veghe.
— Mai este problema costumului ei, îl anunţă Mme Padva. Până
acum n-am avut în vedere decât costume clasice. O rochie de aceeaşi factură ar fi cât se poate de potrivită, presupun.
— Ce fel de costum aveţi în vedere? întreabă Celia.
— E vorba de o schemă de culori cu care lucrăm, draga mea, spune Mme Padva. Sau, mai bine zis, de lipsa lor. Totul e în alb şi negru. Deşi pe tine o costumaţie neagră din cap până în picioare ar fi cam funebră.
— Înţeleg, zice Celia.
Mme Padva se ridică în picioare şi porneşte pe interval spre locul unde patrulează Chandresh. Îi şopteşte ceva la ureche, iar el se întoarce pentru a se consulta cu ea, luându-şi pentru o clipă ochii de la Celia.
Nimeni nu o urmăreşte, cu excepţia lui Marco, în timp ce stă
perfect nemişcată în mijlocul scenei, aşteptând răbdătoare. Iar apoi, încet de tot, rochia ei începe să se schimbe.
Pornind de la baza gâtului şi alunecând în jos ca o cerneală, catifeaua verde se închide la culoare, apoi se face neagră ca pana corbului.
Marco scoate un icnet. Chandresh şi Mme Padva se întorc auzindu-l şi apucă să vadă cum negrul revărsat pe rochie se 91
