Marco îl priveşte surprins.
— Dar e multă hârţogărie de rezolvat, domnule, protestează el.
— O rezolvaţi mâine, e suficient timp pentru lucrurile astea. Eu şi tante Padva o vom lua pe domnişoara Bowen acasă la ceai, aşa că
vom lăsa trierea detaliilor şi hârtiile pe mai târziu. Mergeţi să vă
odihniţi, beţi şi dumneavoastră un pahar ori îndeletniciţi-vă cu ce vă place.
Chandresh face un semn cu mâna spre el, absent, trimiţând valuri-valuri de fum de ţigară.
— Dacă insistaţi, domnule.
— Bineînţeles că insist! Şi scăpaţi de restul indivizilor din foaier.
N-avem de ce să mai vedem o grămadă de costume şi cape când am 94
găsit deja o persoană mult mai interesantă. Şi extrem de atrăgătoare, aş zice, dacă ai gusturile formate în acest sens.
— Într-adevăr, domnule, spune Marco, şi o uşoară roşeaţă se întinde peste paloarea obrazului său. Pe mâine, aşadar.
Înclină capul schiţând un salut, apoi se răsuceşte graţios pe călcâie şi o ia spre foaier.
— N-aş fi zis că sunteţi genul de om care poate fi vrăjit uşor, Marco, strigă Chandresh pe urmele lui, Marco însă nu se întoarce.
Marco îi concediază politicos pe iluzioniştii rămaşi în foaier, explicându-le că postul a fost ocupat şi mulţumindu-le pentru timpul acordat. Niciunul dintre ei nu observă că mâinile îi tremură
şi că strânge stiloul din mână atât de tare, încât i s-au albit încheieturile. Şi nici nu observă când acesta se rupe în două, iar cerneala neagră i se scurge pe mână.
După ce iluzioniştii au plecat, Marco îşi strânge lucrurile, ştergându-şi mâna pătată de cerneală pe paltonul negru. Îşi aşază
pe cap melonul înainte de a părăsi clădirea teatrului.
Cu fiecare pas, expresia de pe chipul lui e tot mai disperată.
Oamenii de pe trotuarul aglomerat se dau la o parte din calea lui.
Când ajunge în casă, dă drumul la geantă pe jos şi se sprijină de uşă cu un oftat adânc.
— Ce s-a întâmplat? întreabă Isobel din fotoliul aşezat lângă
şemineul gol.
Ascunde în buzunar şuviţa de păr pe care o împletea, încruntându-se, fiindcă ştie prea bine că va fi nevoită s-o împletească toată din nou, din moment ce atenţia i-a fost distrasă. În această privinţă, a atenţiei şi concentrării, mai are încă mult de lucru.
Acum însă abandonează lucrul şi-l urmăreşte pe Marco care traversează camera spre biblioteca mare care umple peretele.
— Îmi cunosc de acum adversarul, spune Marco, scoţând mai 95
multe cărţi de pe rafturi şi întinzându-le la întâmplare pe mese, punându-le în vrafuri pe podea.
Cele rămase pe rafturi se răstoarnă, câteva volume cad pe jos, dar Marco nu pare a lua aminte.
— E japoneza aceea în legătură cu care erai atât de curios?
întreabă Isobel, urmărind cum impecabilul sistem de clasare al lui Marco se scufundă în haos.
Apartamentul a fost ţinut mereu în ordine desăvârşită, iar această
bruscă răsturnare o nelinişteşte.
— Nu, spune Marco în timp ce răsfoieşte grăbit o carte. E fiica lui Prospero.
Isobel ridică un ghiveci cu o violetă care fusese prinsă între cărţile aflate în cădere şi o aşază înapoi pe raft.
— Prospero? repetă ea. Magicianul, cel pe care l-ai văzut la Paris?
Marco dă din cap.
— Nu ştiam că are o fiică, adaugă ea.
— Nici eu nu aveam habar de ea, recunoaşte Marco, abandonând o carte şi luând alta. Tocmai a fost angajată de Chandresh ca iluzionistă la circ.
— Chiar aşa? se miră Isobel. Şi are să facă ceea ce spuneai tu că
făcea el, adică magie adevărată deghizată în numere de iluzionism.
A făcut asta şi la audiţie?
