Lumina vine dinspre un uriaş rug aprins în mijlocul curţii.
Pe măsură ce te apropii, observi că focul arde într-un ceaun negru de fier, aşezat pe mai multe picioare cu gheare. Acolo unde ar trebui să fie marginea ceaunului, acesta se desface în şuviţe lungi de fier şerpuitor, de parcă ar fi fost topit şi întins ca o pastă de zahăr.
Fierul şerpuitor se înalţă, se răsuceşte spre interior şi se întreţese cu alte bucle, dând impresia că formează o colivie. Flăcările se văd printre ochiurile ţesăturii, ridicându-se uşor deasupra. Sunt ascunse privirii doar la bază, aşa încât e cu neputinţă să spui ce arde acolo, dacă e lemn, cărbune ori cu totul altceva.
Flăcările nu sunt galbene sau portocalii, ci albe ca zăpada, dansând necontenit.
101
Lucruri ascunse
CONCORD, MASSACHUSETTS, OCTOMBRIE 1902
Discuţiile legate de viitorul lui Bailey au început de timpuriu şi sunt reluate adesea, deşi s-a atins punctul în care de cele mai multe ori degenerează în replici repetitive şi tăceri tensionate.
Bailey dă vina pe Caroline pentru declanşarea discuţiei, deşi chestiunea a fost ridicată de bunica pe linie maternă. Dar Bailey o îndrăgeşte mult mai mult pe bunică decât pe sora lui, aşa că toată
vina îi aparţine lui Caroline. Dacă ea nu ar fi dat înapoi, el nu ar fi nevoit să ducă această luptă.
Era una dintre pretenţiile bunicii, prezentată sub formă de sugestie, şi încă una aparent inofensivă, ca nepoata Caroline să
urmeze Colegiul Radcliffe.
Caroline a părut preocupată de idee pe tot parcursul acelui ceai luat în atmosfera calmă cu canapele şi tapet înflorat a salonului bunicii din Cambridge.
Dar oricare ar fi fost hotărârea ei în chestiunea de faţă, aceasta s-a dezintegrat de cum au ajuns înapoi la Concord, iar tata şi-a spus cuvântul.
— În niciun caz.
Caroline a acceptat situaţia cu o îmbufnare mai mult decât trecătoare, hotărând că probabil ar fi însemnat prea multă muncă, iar ei, oricum, nu-i plăcea nici oraşul în mod deosebit. În plus, era logodna lui Millie şi urma o nuntă care trebuia pusă la cale, ceea ce reprezenta un subiect mult mai interesant pentru Caroline decât propria educaţie.
Aşa că asta a fost.
Apoi a venit răspunsul de la Cambridge, bunica decretând că
accepta refuzul, dar că Bailey avea să se ducă la Harvard, desigur.
102
Iar aceasta nu mai era o rugăminte deghizată în vreun fel. Ci un fapt hotărât pur şi simplu. Orice proteste legate de finanţe au fost zdrobite încă înainte de a apuca să fie rostite, prin statuarea faptului că banii pentru studii erau asiguraţi.
Discuţiile au început încă dinainte ca Bailey să fie întrebat ce părere avea.
— Aş vrea să mă duc, a spus el, când a apărut o pauză destul de lungă pentru cele câteva cuvinte.
— Tu eşti cel care va prelua ferma, a fost răspunsul tatălui său.
Cel mai uşor lucru de făcut ar fi fost să abandoneze subiectul şi să-l reia mai târziu, mai ales că Bailey nu împlinise nici şaisprezece ani şi mai era timp până când vreuna dintre opţiuni să se înfăptuiască.
În schimb, şi n-ar putea să spună din ce motiv, continua să pună
subiectul pe tapet ori de câte ori se ivea ocazia. Subliniind că ar putea prea bine să meargă la studii şi să se întoarcă după aceea la fermă, că patru ani nu sunt o perioadă chiar aşa de lungă.
Aceste declaraţii erau întâmpinate mai întâi cu discursuri, dar se transformau curând în enunţuri decretate cu voce tare şi uşi trântite.
Pe cât putea, mama se ţinea departe de discuţii, dar când era presată, lua partea soţului, deşi în acelaşi timp susţinea că decizia ar trebui să-i aparţină lui Bailey.
Bailey nici măcar nu e sigur că ar vrea să se ducă la Harvard. Îi place însă oraşul mai mult decât lui Caroline şi i se pare că aceasta ar fi opţiunea mai încărcată de mister, mai promiţătoare.
În vreme ce ferma nu înseamnă decât oi, mere şi lucruri previzibile.
Îşi poate uşor imagina cum se va desfăşura totul. Fiecare zi.
Fiecare anotimp. Când vor cădea merele, când vor trebui tunse oile şi când va veni gerul.
Mereu la fel, an de an.
103
Îi povesteşte mamei ceva despre nesfârşita repetiţie, sperând că
va ajunge la o conversaţie mai cumpătată legată de întrebarea dacă
îi vor da sau nu voie să plece, ea însă îi spune doar că ciclicitatea vieţii de la fermă i se pare liniştitoare, iar apoi îl întreabă dacă şi-a dus sarcinile la bun sfârşit.
Invitaţiile la ceai la Cambridge nu mai sosesc acum decât pe numele lui Bailey, ignorând-o complet pe Caroline. Aceasta mormăie ceva despre faptul că oricum nu ar avea timp de aşa ceva, iar Bailey face vizitele singur, bucuros că poate să se bucure de excursie fără trăncăneala necontenită a lui Caroline.
— Nu ţin în mod deosebit ca tu să studiezi la Harvard, îi spune bunica într-una din după-amiezi, deşi Bailey n-a făcut nicio referire la asta.
