destul de bine la locul ei, pentru că veveriţele, cu toată
inventivitatea lor, nu au reuşit s-o desprindă.
Conţine un vârf de săgeată pe care l-a găsit pe câmp când avea vreo cinci ani. O piatră cu o gaură în ea, despre care se zice că îţi poartă noroc. O pană neagră. O piatră strălucitoare despre care mama lui a spus că este un cuarţ. O monedă care reprezintă primii lui bani de buzunar, nicicând cheltuiţi. Zgarda de piele maro a câinelui familiei, care a murit când Bailey avea nouă ani. O mănuşă
albă solitară care a devenit cenuşie din cauza timpului şi a faptului că e păstrată într-o cutie cu pietre.
Şi mai multe foi îngălbenite şi îndoite umplute cu un text scris de mână.
După plecarea circului, a notat fiecare detaliu pe care şi-l amintea în legătură cu el, ca să nu-i dispară din minte. Floricelele în glazură
de ciocolată. Cortul plin de oameni pe platforme circulare care executau scamatorii cu un foc alb şi strălucitor. Ceasul magic aşezat vizavi de ghereta unde se vindeau biletele, care făcea mult mai mult decât să măsoare timpul.
Notase fiecare element al circului cu un scris de mână tremurat, dar nu a reuşit nicicum să înregistreze întâlnirea cu fata care avea părul roşu ca focul. N-a povestit niciodată cuiva despre ea. S-a uitat după ea cu ocazia următoarelor două vizite la circ, în timpul orelor propriu-zise de spectacol, dar n-a fost în stare să-i dea de urmă.
Apoi circul a plecat, dispărând pe neaşteptate aşa cum venise, ca un vis ce se destramă.
Şi nu s-a mai întors.
Singura dovadă pe care o are că fata a existat cu adevărat, şi nu e doar un rod al imaginaţiei lui, este mănuşa.
Dar nu mai deschide cutia. Aceasta se află, bine închisă, în copac.
Îşi zice că poate ar trebui s-o arunce, dar nu se îndură s-o facă.
107
Poate că are s-o lase în copac, să crească scoarţă deasupra, pierzând-o în interior.
*
E o dimineaţă frumoasă de sâmbătă, iar Bailey s-a trezit mai devreme decât restul familiei, ceea ce nu e un lucru neobişnuit. Îşi îndeplineşte sarcinile cât mai rapid cu putinţă, pune un măr şi o carte în geantă şi porneşte spre copacul lui. La jumătatea drumului îi trece prin minte că ar fi trebuit să-şi pună fularul la gât, dar ziua se anunţă caldă. Consolându-se cu gândul ăsta, se caţără tot mai sus în copac, lăsând în urmă crengile la care era condamnat cu ani în urmă. Asta-i creanga lui Millie, îşi zice el când piciorul o atinge. Un sentiment de satisfacţie îl cuprinde atunci când trece de creanga lui Caroline, chiar şi după atâta timp. Înconjurat de frunze care foşnesc în adierea vântului, Bailey se aşază în locul lui preferat, cu ghetele sprijinite foarte aproape de scorbura unde se află cutia lui cu comori aproape uitată.
Când în cele din urmă îşi ridică ochii din carte, Bailey este într-atât de şocat de priveliştea corturilor vărgate în alb şi negru de pe câmp, că e cât pe-aci să cadă din copac.
108
Partea a II-a
ILUMINARE
E atât de multă strălucire în circ, începând de la flăcări şi felinare, până la stele. Am auzit atât de des expresia „magia luminii” folosită în legătură cu ceea ce vezi în Le Cirque des Rêves, încât uneori mă întreb dacă nu cumva tot circul nu este decât o complexă iluzie creată cu ajutorul luminii.
— FRIEDRICK THIESSEN, 1894
109
Noaptea deschiderii I: Începutul LONDRA, 13 – 14 OCTOMBRIE 1886
Ziua deschiderii sau, mai degrabă, noaptea deschiderii este spectaculoasă. Totul este plănuit până în cel mai mic detaliu şi o mulţime impresionantă s-a adunat în faţa porţilor cu mult înainte de apusul soarelui. Când, în sfârşit, li se permite să intre, oamenii fac ochii mari şi se mută de la un cort la altul, tot mai uimiţi.
Fiecare element al circului se înscrie într-un ansamblu minunat.
Numere care au fost exersate în ţări diferite, pe continente diferite, acum se desfăşoară în corturi învecinate, fiecare parte contopindu-se fără cusur cu întregul. Fiecare costum, fiecare gest, fiecare anunţ
de pe fiecare cort îl întrece în desăvârşire pe cel dinainte.
Aerul în sine e ideal, limpede, proaspăt şi răcoros, străbătut de parfumuri şi de sunete ce-l îmboldesc şi-l încântă pe fiecare spectator în parte.
La miezul nopţii, are loc ceremonia aprinderii rugului din ceaun, care toată seara a stat gol, aducând mai degrabă cu o simplă lucrare de fier forjat. Doisprezece dintre jonglerii focului pătrund în curte cu nişte mici platforme pe care le aşază de jur împrejur ca pe cifrele unui cadran de ceas. Exact cu un minut înainte de fix, se urcă pe platforme şi scot din tolbele aflate la spate câte un arc şi o săgeată
neagră strălucitoare. Cu treizeci de secunde înainte de miezul nopţii îşi aprind vârfurile săgeţilor de la nişte luminiţe galbene jucăuşe.
Oamenii din mulţime care nu-i remarcaseră până acum privesc uluiţi. Când mai sunt zece secunde până la fix, îşi ridică arcurile, îndreptând săgeţile aprinse spre bazinul din fier răsucit. În momentul în care ceasul din apropierea porţii începe să bată, primul arcaş slobozeşte săgeata, trimiţând-o în boltă peste mulţime şi nimerind ţinta într-o jerbă de scântei.
110
Rugul prinde viaţă într-o erupţie de flăcări galbene.
Urmează apoi a doua bătaie a ceasului, al doilea arcaş îşi trimite săgeata în flăcările galbene, iar acestea devin albastre precum cerul.
O a treia bătaie cu a treia săgeată, şi vâlvătaia e caldă şi rozalie.
Flăcări de culoarea dovleacului copt urmează cu a patra săgeată.
A cincea, iar flăcările devin roşii ca sângele.
A şasea le transformă într-un purpuriu adânc, strălucitor.
