În general, se străduieşte să evite subiectul, presupunând că ştie exact care e situaţia.
Îşi mai pune o linguriţă de zahăr în ceai şi o aşteaptă să continue.
— Cred că ţi-ar oferi nişte ocazii în plus, zice ea. Iar ăsta ar fi un lucru de care mi-ar plăcea să ai parte, chiar dacă părinţii tăi nu sunt entuziasmaţi de idee. Ştii de ce i-am dat fiicei mele permisiunea să
se mărite cu tatăl tău?
— Nu, răspunde Bailey.
Nu este un subiect care să fi fost vreodată discutat în prezenţa lui, deşi Caroline îi spusese o dată în secret că auzise de un scandal legat de asta. Chiar şi după aproape douăzeci de ani, tatăl lui nu pune niciodată piciorul în casa bunicii, iar ea nu vine nicicând la ei, la Concord.
— Fiindcă ar fi fugit cu el oricum, se confesează ea. Acesta era lucrul pe care şi-l dorea. Nu era alegerea mea pentru ea, dar unui copil nu trebuie să-i dictezi cum să aleagă. Te-am auzit citind cu voce tare cărţi pisicilor mele. Când aveai cinci ani ai transformat un lighean din spălătorie într-o corabie de piraţi şi ai pornit un atac 104
împotriva hortensiilor din grădina mea. Nu încerca să mă convingi că eşti dispus să alegi ferma.
— Am această responsabilitate, zice Bailey, repetând cuvântul pe care a început să-l urască.
Bunica lui scoate un zgomot care ar putea fi râs, tuse sau o combinaţie între cele două.
— Urmează-ţi visurile, Bailey, îl îndeamnă ea. Indiferent că ele înseamnă Harvard sau cu totul altceva. Indiferent ce ţi-ar spune tatăl acela al tău, sau cât de insistent ar fi. El uită că a fost, acum ceva vreme, visul cuiva.
Bailey dă din cap, iar bunica se lasă pe spate în fotoliu şi se plânge o vreme de vecini, fără să mai amintească de tata sau de visele lui. Dar înainte ca el să plece, adaugă:
— Şi nu uita ce ţi-am spus.
— N-am să uit, o asigură el.
Nu-i spune că nu are decât un singur vis, care este la fel de improbabil ca o carieră de pirat al grădinilor. Dar continuă cu îndârjire să se contrazică în mod regulat cu tatăl său.
— Părerea mea oare chiar nu contează? întreabă el într-o seară
înainte ca discuţia să culmineze cu uşi trântite.
— Nu, nu contează, îi răspunde tatăl său.
— Poate că ar fi bine să renunţi, Bailey, sugerează mama pe un ton calm, după ce tatăl a ieşit din cameră.
Bailey începe să-şi petreacă foarte mult timp în afara casei.
Şcoala nu-i umple atât de multe ore pe cât şi-ar dori. La început lucrează mai mult la şirurile de pomi din capătul livezii, alegând cele mai îndepărtate locuri de locul unde ar putea fi tatăl său.
Apoi recurge la plimbări lungi, peste câmpii, prin păduri şi cimitire.
Trece pe lângă morminte ce aparţin unor poeţi şi filosofi, autori ale căror cărţi le ştie din biblioteca bunicii. Dar sunt nenumărate alte 105
pietre inscripţionate cu nume pe care nu le cunoaşte şi multe altele atât de mâncate de timp şi de vânt, încât au devenit ilizibile, iar purtătorii lor sunt de mult uitaţi.
Umblă fără o destinaţie anume în minte, dar locul în care ajunge cel mai des este acelaşi stejar în care a şezut de atâtea ori cu sora lui şi prietenii ei.
E mai accesibil de când a crescut şi el, aşa că se caţără cu uşurinţă
până la crengile din vârf. E destul de ferit pentru a te simţi la adăpost, dar suficient de luminos pentru a citi o carte, ceea ce curând are să devină un obicei al său.
Citeşte istorii, mitologie şi basme, întrebându-se de ce, din câte vede el, numai fetele scapă de existenţa lor măruntă de la fermă
fiind răpite de către cavaleri, prinţi ori lupi. I se pare nedrept că o asemenea mirifică ocazie nu i se oferă şi lui. Iar el nu se află în situaţia de a se salva pe sine însuşi.
În timpul orelor pe care le petrece urmărind oile care umblă
haihui pe câmp, ajunge să-şi pună tot felul de dorinţe, să vină
cineva şi să-l ia de acolo, de exemplu, dar asemenea năzuinţe nu se îndeplinesc niciodată.
Încearcă să se convingă că nu-i o viaţă rea, că nu e nimic rău în a fi fermier.
Dar cu toate astea, nemulţumirea persistă. Până şi pământul de dedesubt nu-i pe placul cizmelor lui.
Aşa că îşi găseşte refugiu în copacul său.
Pentru ca acesta să devină cu adevărat al lui, merge până într-acolo încât mută cutia de lemn în care ţine lucrurile lui cele mai preţioase din ascunzătoarea obişnuită de sub o scândură desprinsă
de sub pat, într-o scobitură din stejar, considerabil de mare, chiar dacă nu-i o scorbură propriu-zisă, dar destul de sigură pentru scopurile sale.
Cutia, nu prea mare, are balamale şi încuietori din aramă. E
106
învelită într-o bucată de sac ca s-o protejeze de intemperii şi stă
