Şapte, şi focul este inundat de o culoare ca un vin incandescent.
Opt, şi flăcările bat în violet.
Nouă, şi violetul devine indigo.
A zecea bătaie, a zecea săgeată, iar rugul ia culoarea albastră de miez de noapte.
La penultima bătaie, vâlvătaia flăcărilor se preschimbă din albastru în negru, iar timp de o clipă e greu să deosebeşti focul de ceaunul în care arde.
Iar la bătaia finală, flăcările întunecate sunt înlocuite de un alb orbitor, o cascadă de scântei care cad împrejur ca nişte fulgi de zăpadă. Fuioare de fum alb, dens, se ridică încolăcindu-se pe cerul nopţii.
Reacţia mulţimii e copleşitoare. Spectatorii care se gândiseră deja să plece hotărăsc să mai rămână şi comentează entuziast aprinderea focurilor. Celor care nu au asistat la spectacol nu le vine să-şi creadă
urechilor când aud poveştile istorisite după câteva minute sau ceasuri.
Oamenii se plimbă de la un cort la altul, înaintând pe aleile care şerpuiesc şi se întretaie, dând impresia că nu se sfârşesc niciodată.
Unii intră în fiecare cort pe lângă care trec, în timp ce alţii sunt mai selectivi, alegând cortul în care intră după ce au cântărit bine inscripţiile. Câţiva sunt atât de fascinaţi de un anumit cort, încât sunt incapabili să mai iasă, alegând să stea acolo pe toată durata vizitei lor. Sunt spectatori care le fac sugestii celorlalţi atunci când li 111
se încrucişează drumurile, atrăgându-le atenţia asupra unor corturi ieşite din comun pe care le-au vizitat. Sfaturile sunt acceptate cu plăcere, deşi cei care le primesc sunt de cele mai multe ori distraşi de alte corturi încă înainte de a le localiza pe cele recomandate.
Şi nu-i uşor să-i îndrepţi spre ieşire pe ultimii rămaşi, atunci când începe să se crape de ziuă, dându-le asigurări pentru a-i consola că
pot să revină la apusul soarelui.
Acestea fiind zise, noaptea deschiderii a fost un succes de necontestat.
A existat doar o tulburare minoră, o întâmplare neprevăzută. A trecut neobservată de către spectatori şi chiar mulţi dintre artişti nu au aflat de ea decât ulterior.
Chiar înainte de apusul soarelui, când se făceau ultimele pregătiri (se retuşau costumele, se topea caramelul), nevasta îmblânzitorului de lei a intrat pe neaşteptate în travaliu, ea fiind, înainte de sarcină, asistenta soţului ei. Modificaseră, ce-i drept, numărul pentru perioada cât avea să fie absentă, dar animalele păreau agitate în acea seară.
Aştepta gemeni, dar abia peste câteva săptămâni. După aceea, cei din jur obişnuiau să glumească, spunând că micuţii n-au vrut să
rateze noaptea deschiderii.
A fost adus un doctor la circ înainte de deschidere şi introdus discret pe uşa din spate, pentru furnizori (ceea ce a fost mai simplu decât s-o fi dus pe ea la spital).
Cu şase minute înainte de miezul nopţii s-a născut Winston Aidan Murray.
La şapte minute după miezul nopţii, a urmat sora lui, Penelope Aislin Murray.
Când vestea a ajuns la Chandresh Christophe Lefèvre, acesta a fost uşor dezamăgit că gemenii nu erau identici. Imaginase deja tot felul de roluri pe care nişte gemeni identici ar fi putut să le 112
interpreteze în momentul în care erau destul de mari. Gemenii diferiţi, în schimb, erau lipsiţi de dramatismul la care sperase, dar cu toate astea l-a pus pe Marco să trimită două buchete enorme de trandafiri roşii.
Sunt două făpturi mititele, fiecare înzestrată cu o cantitate considerabilă de păr roşu strălucitor. Abia dacă plâng, stau treji şi atenţi, privind cu două perechi de ochi mari, albaştri. Sunt înfăşaţi în satin şi mătase, albe pentru ea, negre pentru el.
Un şir neîntrerupt de artişti de circ se perindă ca să-i vadă în pauze, ţinându-i cu rândul în braţe şi comentând obligatoriu felul remarcabil în care şi-au sincronizat venirea pe lume. „Se vor potrivi de minune locului”, spune fiecare, „până la păr”. Cineva sugerează
pălării până când vor fi destul de mari ca să-şi vopsească părul.
Altcineva susţine că ar fi o parodie să pui vopsea peste asemenea culoare, un roşu izbitor, mult mai strălucitor decât arămiul mamei.
— E o culoare prevestitoare, comentează Tsukiko, dar refuză să
explice ce vrea să spună cu asta.
Îl sărută pe fiecare geamăn pe frunte, iar mai târziu le confecţionează jucărele din hârtie care să atârne deasupra leagănului lor.
Spre zorii zilei, când circul se goleşte, cei doi sunt duşi la plimbare în jurul corturilor şi până în curte. Scopul evident este acela de a-i adormi, dar ei rămân treji, urmărind luminile, costumele şi dungile de pe corturile din jur, ciudat de alerţi pentru nişte făpturi care abia au împlinit câteva ore.
Abia când soarele a răsărit adorm în sfârşit şi ei, unul lângă altul în leagănul negru din fier forjat, căptuşit cu cearşafuri vărgate ce-i aştepta deja, în ciuda venirii lor premature. Fusese livrat cu câteva săptămâni în urmă, drept cadou, deşi nu exista nicio carte de vizită, niciun rând. Soţii Murray au presupus că era un cadou de la Chandresh, deşi atunci când i-au mulţumit acesta a susţinut că
113
habar nu are despre ce vorbeau.
Gemenilor le-a plăcut însă, în ciuda originii sale necunoscute.
Nimeni nu-şi mai aminteşte cu precizie cine le-a zis mai apoi Poppet şi Widget. La fel ca în cazul leagănului, nimeni nu-şi asumă
paternitatea.
Dar poreclele rămân, aşa cum se întâmplă de obicei cu poreclele.
114
Noaptea deschiderii II: Scântei LONDRA, 13 – 14 OCTOMBRIE 1886
