încolăceşte în jurul unei părţi a mecanismului devenit acum vizibil, o prinţesă mititică într-un turn, care păşeşte întristată în aşteptarea prinţului absent. Ceainice din care curge ceai în ceşti şi vălătuci minusculi de abur care se ridică din ele în timp ce secundele ticăie.
Pachete de cadouri ce se desfac. Pisici mititele ce aleargă după căţei mititei. Are loc un întreg joc de salt.
În centru, unde într-un ceas tradiţional ar trebui să stea cucul, se află jonglerul. Îmbrăcat ca un arlechin şi purtând o mască cenuşie, jonglează cu mici bile de argint care corespund orelor. Când ceasul bate ora, o nouă bilă se adaugă celor în mişcare, până când la ora douăsprezece jonglează cu douăsprezece bile după o schemă destul de complicată.
După miezul nopţii, ceasul începe să se plieze la loc. Cadranul se luminează, iar norii se întorc. Numărul bilelor cu care se joacă
jonglerul scade, iar în cele din urmă dispare şi acesta.
Spre prânz a devenit din nou un ceas, nu mai e vis.
Peste câteva săptămâni de la expediţie, primeşte o scrisoare de la domnul Barris, prin care îi mulţumeşte şi îşi exprimă admiraţia pentru ingeniozitatea realizării. „Este pur şi simplu perfect”, scrie el. Scrisoarea este însoţită de o nouă sumă exorbitantă, care i-ar ajunge lui Herr Thiessen să se retragă în condiţii confortabile, dacă
şi-ar dori acest lucru. Dar n-o face, ci continuă să-şi vadă de ceasuri în atelierul său.
Nu se mai gândeşte la opera lui decât în trecere, întrebându-se cum merge şi pe unde o fi (deşi în mod eronat presupune că trebuie să fie la Londra), mai ales în timp ce lucrează la câte un ceas ce-i aminteşte de ceasul Wunschtraum1, cum obişnuia să-i spună în timpul perioadelor mai agitate ale construcţiei acestuia, când nu mai era atât de sigur că visul se putea realiza.
1 În traducere literală „vis al dorinţei” (lb. germană).
83
De la domnul Barris nu mai primeşte nicio veste în afara acelei scrisori.
84
Audiţie
LONDRA, APRILIE 1886
În foaierul teatrului s-a adunat un număr nemaivăzut de iluzionişti. Un cârd de costume strălucitoare şi batiste de mătase plasate strategic. Unii au venit cu valize şi cape, alţii şi-au adus coliviile cu păsări ori baghetele cu vârf de argint. Nu vorbesc între ei în timp ce aşteaptă să fie chemaţi înăuntru, câte unul pe rând, nu după nume (de botez ori de scenă), ci după un număr notat pe o bucăţică de hârtie ce le-a fost înmânată la sosire. În loc să
trăncănească, să bârfească ori să-şi împărtăşească trucuri ce ţin de meserie, se foiesc în scaune, aruncând priviri destul de grăitoare spre fată.
Câţiva au confundat-o atunci când au sosit cu vreun asistent, ea însă a rămas pe scaunul ei, în aşteptare, ţinând în mână propria fiţuică numerotată (23).
Nu are la ea nici valiză, nici capă, nici colivie ori baghetă. Este îmbrăcată într-o rochie verde-închis şi pe deasupra poartă o jachetă
neagră cu mâneci bufante, închisă cu nasturi. O claie de păr şaten cârlionţat este prinsă cu grijă în vârful capului şi acoperită de o mică
pălărie neagră, cu pene, destul de comună altminteri. Chipul ei, cu gene foarte lungi şi gura uşor bosumflată, are ceva de fetiţă, deşi este clar prea mare ca să mai poată trece drept o fetiţă. Dar e greu să-i ghiceşti vârsta şi nimeni nu îndrăzneşte s-o întrebe. Cu toate astea toţi se gândesc la ea ca la fata de la audiţie şi se vor referi la ea ca atare în discuţiile de după. Nu dă vreun semn că ar cunoaşte pe cineva, deşi uneori mai aruncă o privire pe furiş ori se încăpăţânează să se uite drept înainte.
Numărul fiecărui iluzionist este strigat de către un bărbat care ţine în mână un carnet şi o listă şi îi conduce printr-o uşă aurită în 85
sala de spectacol, şi, rând pe rând, fiecare se întoarce în foaier şi părăseşte teatrul. Câte unii stau înăuntru doar câteva minute, în timp ce alţii rămân acolo destul de mult timp. Cei cu numere mai mari se foiesc nerăbdători în scaune, aşteptându-l pe bărbatul cu carnetul să revină şi să anunţe politicos numărul notat pe fiţuica lor de hârtie.
Ultimul iluzionist care păşeşte prin uşa aurită (un personaj rubicond cu joben şi o capă sclipicioasă) se întoarce destul de repede, vizibil agitat, şi se repede afară în stradă pe ieşirea de serviciu, trântind uşile teatrului în urma lui. Sunetul încă
reverberează în foaier când bărbatul cu carnetul revine, dă absent din cap spre încăpere şi îşi drege glasul.
— Numărul douăzeci şi trei, anunţă Marco, verificând numărul de pe lista sa.
Toţi ochii din încăpere se întorc spre fata care se ridică din scaun şi face un pas înainte.
Marco o urmăreşte în timp ce se apropie, mai întâi tulburat, dar apoi tulburarea lui este înlocuită de ceva cu totul diferit.
Şi-a putut da seama de pe partea cealaltă a încăperii că e frumoasă, dar când fata s-a apropiat destul de mult ca să-l privească
în ochi, frumuseţea ei – forma chipului, contrastul dintre piele şi păr
– se preschimbă în mai mult decât atât.
Este strălucitoare. O clipă, cât se uită unul la celălalt, nu-şi mai aminteşte nici ce avea de făcut şi nici de ce ea îi întinde un bileţel cu numărul douăzeci şi trei, scris de mâna lui.
— Pe aici, vă rog, izbuteşte el să spună în timp ce-i ia biletul şi-i deschide uşa.
Ea încuviinţează făcând o mică reverenţă, iar foaierul tot începe să şuşotească încă înainte ca uşa să se închidă în urma lor.
*
Sala de spectacol este impunătoare şi împodobită, cu nenumărate 86
rânduri de scaune roşii din pluş, parterul, mezaninul şi balcoanele întinzându-se de la scena goală într-o cascadă purpurie. E goală
până la cele două persoane aşezate cam în rândul zece de la scenă.
Chandresh Christophe Lefèvre şade cu picioarele sprijinite de scaunul din faţa lui. Mme Padva şade în dreapta lui şi tocmai scoate un ceas din poşetă în timp ce-şi înăbuşă un căscat.
Marco apare dintr-o parte a scenei urmat îndeaproape de fata în rochie verde. Îi face semn să se ducă spre centrul scenei, incapabil să-şi ia ochii de la ea în timp ce se adresează sălii pustii.
