Marco îi întinde unul, iar domnul Barris începe să deseneze pornind de la schiţa rudimentară a planului şi dezvoltând-o într-un proiect elaborat.
Oaspeţii lui Chandresh rămân până în zori, iar când se despart lasă în urmă de trei ori mai multe diagrame, planuri şi note decât la sosirea lor, împrăştiate şi prinse în piuneze prin tot biroul, ca nişte 71
hărţi spre o comoară necunoscută.
72
Condoleanţe
NEW YORK, MARTIE 1885
Ferparul din ziar anunţă doar că Hector Bowen, cunoscut mai bine drept Prospero Magicianul, om de scenă şi iluzionist de mare renume, a încetat din viaţă pe 15 martie, la domiciliul său, în urma unui atac de cord.
Continuă cu informaţii despre munca lui şi moştenirea pe care o lasă. Vârsta indicată este greşită, amănunt pe care prea puţini cititori îl observă. Un scurt paragraf la sfârşitul necrologului menţionează că lasă în urmă o fiică de şaptesprezece ani, o domnişoară Celia Bowen. De data asta cifra este corectă. Se mai spune că, deşi slujba funerară se va desfăşura în familie, scrisorile de condoleanţe pot fi trimise pe adresa unuia dintre teatrele locale.
Scrisorile şi cărţile de vizită sunt adunate, puse în serviete şi aduse prin curier la reşedinţa familiei Bowen, o clădire impunătoare care este deja inundată de aranjamente florale sumbre, în ton cu momentul. Parfumul de crini a devenit înăbuşitor, iar atunci când Celia simte că nu-l mai poate suporta, transformă toate florile în trandafiri.
Celia lasă scrisorile de condoleanţe să se adune pe masa din sufragerie, până când încep să se reverse în hol. Nu vrea să aibă de-a face cu ele, dar nici nu are inima să le arunce necitite.
Când nu mai are scăpare, îşi pregăteşte un ceainic plin cu ceai şi începe sortarea munţilor de hârtie. Deschide scrisorile una câte una şi le aşază în grămezi.
Sunt lipite pe ele timbre din toată lumea. Sunt printre ele scrisori lungi, grave, pline de autentică tristeţe. Mai sunt şi urări fără noimă
şi laude goale la adresa talentelor părintelui ei. Multe dintre ele menţionează că expeditorul nu ştia că marele Prospero avea o fiică.
73
Altele îşi amintesc cu tandreţe de ea, descriind-o ca pe o fetiţă
delicată şi încântătoare, cum Celia nu ştie să fi fost vreodată. Câteva conţin cereri în căsătorie supărător de expresive.
Pe acestea mai ales, Celia le mototoleşte, aşază misivele făcute ghemotoc una câte una în palmă şi se concentrează asupra lor până
când încep să ardă, făcându-se scrum, pe care îl îndepărtează cu o suflare.
— Sunt deja măritată, se adresează ea camerei goale, învârtind inelul de pe mâna dreaptă, care ascunde o cicatrice veche încă
vizibilă.
Printre scrisori şi cărţi de vizită se află un plic simplu cenuşiu.
Celia îl extrage din grămadă, îl deschide cu un cuţitaş de argint, gata să-l arunce la un loc cu celelalte.
Dar spre deosebire de ele, această scrisoare îi este adresată direct tatălui ei, deşi ştampila poştei indică o dată după moartea lui.
Scrisoarea din interior nu conţine rânduri de compasiune ori condoleanţe pentru pierderea pe care ea a suferit-o.
Nu conţine nici vreun cuvânt de salut. Nici semnătură. Cuvintele scrise de mână pe bucata de carton spun:
E rândul vostru.
Nimic altceva.
Celia întoarce cartonul pe cealaltă parte, dar nu găseşte nimic.
Nici măcar marca vreunui fabricant de hârtie. Nici vreo adresă a expeditorului pe plic.
Citeşte cele trei cuvinte de pe hârtia cenuşie de mai multe ori.
N-ar putea să spună dacă senzaţia care o cuprinde este de nerăbdare sau de spaimă.
Abandonând restul corespondenţei, Celia ia bucata de carton şi iese din cameră, urcând scara în formă de melc ce duce spre salonul 74
de la etaj. Scoate o legătură de chei din buzunar şi descuie nerăbdătoare trei broaşte separate pentru a pătrunde în încăperea cufundată în soarele strălucitor al după-amiezii.
— Ce-nseamnă asta? spune Celia, ridicând cartonul şi ţinându-l în faţă în timp ce intră.
Silueta postată în dreptul ferestrei se întoarce. Acolo unde razele soarelui o ating este complet invizibilă. O parte dintr-un umăr pare a lipsi, creştetul capului se pierde într-o zburătăcire de firişoare de praf strălucind în soare. Restul este transparent, ca o reflexie într-un geam.
Ceea ce a mai rămas din Hector Bowen citeşte nota şi izbucneşte în râs.
75
Tatuajul contorsionistei
LONDRA, SEPTEMBRIE 1885
Cam o dată pe lună au loc nişte întâlniri care nu sunt tocmai obişnuitele dineuri de la miezul nopţii şi cărora musafirii de cele mai multe ori le spun dineurile circului. Sunt un amalgam nocturn de eveniment social şi întâlnire de afaceri.
