A ajuns la jumătatea drumului spre casă când îşi dă seama că nu i-a spus niciodată fetei numele lui.
63
Asociaţi şi complotişti
LONDRA, FEBRUARIE 1885
Dineurile de la miezul nopţii sunt o tradiţie pentru la maison Lefèvre. Iniţial au fost născocite de Chandresh dintr-un moft, mânat de insomnia cronică de care suferă şi de orele reprezentaţiilor teatrale, toate astea combinate cu o repulsie înnăscută pentru eticheta supeurilor. Existau locuri unde puteai să iei masa după
spectacol, dar niciunul dintre ele nu era tocmai pe placul lui Chandresh.
Aşa că a început să dea mese elaborate, cu multe feluri, din care primul este servit la miezul nopţii. Întotdeauna exact la miezul nopţii, în momentul în care ceasul din hol începe să bată, primele farfurii sosesc la masă. Chandresh simte că în acest fel ceremonia capătă greutate. Primele dineuri de la miezul nopţii adunau un grup mic, intim, de prieteni şi colegi. Cu vremea au devenit mai frecvente şi mai extravagante, transformându-se în cele din urmă
într-un fel de eveniment underground. O invitaţie la un dineu de la miezul nopţii a ajuns să fie foarte vânată în anumite cercuri.
Sunt aleşi pe sprânceană invitaţii la aceste dineuri. Deşi ocazional se pot aduna chiar treizeci de persoane, deseori sunt doar cinci.
Între doisprezece şi cincisprezece e numărul standard. Mâncarea servită este extrem de rafinată, indiferent de numărul oaspeţilor.
Chandresh nu oferă niciodată meniuri pentru aceste evenimente.
Unele dineuri similare, dacă există dineuri care ar putea fi considerate similare, ar putea fi însoţite de meniuri caligrafiate pe hârtie groasă ce descriu în amănunţime fiecare fel, ori poate înşiră
doar denumiri incitante.
Dineurile de la miezul nopţii au însă deja un aer de mister nocturn, iar Chandresh e de părere că lipsa meniului scris, a unei 64
hărţi referitoare la ruta culinară, nu face decât să aducă un plus de suspans. Felurile sunt aduse pe rând la masă, unele lesne identificabile drept prepeliţă, miel ori iepure, servit pe frunze de bananier, copt în felii de mere sau garnisit cu cireşe în coniac. Alte feluri sunt însă mai enigmatice, ascunse în sosuri dulci ori supe condimentate; feluri de carne neidentificabile, învelite în foitaje sau glazuri de tot felul.
În cazul în care un mesean se interesează de un anumit fel, de provenienţa vreunei bucăţele sau a unui condiment, a unei arome pe care nu izbuteşte s-o definească (fiindcă nici cei înzestraţi cu cel mai fin palat nu pot identifica unele arome), acesta nu va primi nicicând un răspuns mulţumitor.
Chandresh se va mulţumi să observe că „reţetele aparţin bucătarului şi nu sunt eu acela care le-ar divulga secretele”.
Musafirul curios se va întoarce la farfuria misterioasă din faţa sa, remarcând probabil că, oricare ar fi secretele, mâncarea este cu totul ieşită din comun şi continuând să se întrebe de unde provine acea aromă ciudată în timp ce va savura fiecare înghiţitură cu o profundă
încântare. Conversaţia de la aceste dineuri se desfăşoară cu precădere între feluri.
În fapt, Chandresh preferă să nu cunoască toate ingredientele, să
nu ştie fiecare manevră. Susţine că atare ignoranţă conferă fiecărui fel viaţă, făcându-l să fie mai mult decât suma părţilor sale componente.
(„Ah”, observă unul dintre musafiri când s-a ajuns la acest subiect. „Preferaţi, aşadar, să nu cunoaşteţi rotiţele mecanismului ceasului, pentru a putea spune mai bine cât e ora.”) Deserturile sunt întotdeauna uluitoare. Cofeturi într-un delir de ciocolată şi caramel, fructe dând pe dinafară de creme şi lichioruri, torturi înălţate în straturi imposibil de imaginat, foitaje mai uşoare ca aerul. Curmale din care curge miere, zahăr suflat în formă de 65
cârlionţi şi flori. Deseori mesenii susţin că sunt prea frumoase pentru a fi mâncate, dar întotdeauna găsesc o cale de a le consuma.
Chandresh nu dezvăluie niciodată identitatea bucătarilor săi.
După unii ar fi vorba de genii culinare din întreaga lume, oameni pe care i-a răpit şi pe care îi ţine captivi în bucătăriile sale, forţându-i prin mijloace îndoielnice să-i îndeplinească toate poftele. Alţii susţin că mâncarea nu este pregătită în casă, ci adusă de la cele mai bune restaurante londoneze, plătite special pentru a rămâne deschise până târziu. Acest zvon duce întotdeauna la discuţii despre metode de a păstra fierbinte mâncarea fierbinte şi rece pe cea rece, care nu ajung niciodată la concluzii satisfăcătoare şi sporesc doar pofta de mâncare a participanţilor.
Indiferent de origine, mâncarea este întotdeauna delicioasă.
Decorul sufrageriei (sau sufrageriilor, în funcţie de amploarea evenimentului) este la fel de ieşit din comun ca tot restul casei, într-un somptuos roşu şi auriu, cu obiecte de artă din toată lumea etalate pe orice suprafaţă disponibilă. Totul este luminat de candelabre şi lumânări, în aşa fel încât lumina nu este strălucitoare, ci caldă, adâncă, învăluitoare.
Deseori există şi felurite alte divertismente: dansatori, scamatori, muzicieni exotici. Întâlnirile mai intime sunt de obicei acompaniate de pianista personală a lui Chandresh, o tânără foarte frumoasă, care cântă neîntrerupt întreaga seară şi nu scoate niciun cuvânt.
Sunt dineuri ca multe altele, deşi ambianţa şi ora târzie le fac să
fie altceva, neobişnuite şi ciudate. Chandresh are un dar înnăscut pentru neobişnuit şi ciudat, înţelegând puterea atmosferei.
În această noapte dineul de la miezul nopţii este unul relativ restrâns, cu doar cinci invitaţi. În plus, nu este doar un eveniment social.
Prima care soseşte (după pianistă, care deja cântă) este Madame Ana Padva, o româncă fostă prim-balerină şi prietenă apropiată a 66
mamei lui Chandresh. Când era copil îi spunea tante Padva şi a continuat să-i spună aşa până în prezent. E o femeie impunătoare, graţia dansatoarei fiind încă vizibilă în pofida vârstei, dând dovadă
de un bun-gust vestimentar desăvârşit, care este de altfel motivul principal pentru care a fost invitată în această seară. Este o estetă
înrăită cu un ochi sigur pentru modă, lucru în egală măsură unic şi dorit, care îi asigură un venit respectabil de când s-a retras din dans.
Femeia e o vrăjitoare în privinţa hainelor, spun ziarele. Capabilă
de adevărate minuni, Mme Padva respinge toate aceste comentarii, deşi îi place să glumească, spunând că dacă ar avea suficientă
mătase şi un corset capabil să reziste în condiţii grele l-ar putea transforma pe însuşi Chandresh într-o doamnă extrem de şic.
În această seară, Mme Padva poartă ea însăşi o rochie neagră de mătase, pe care au fost brodate de mână modele complicate de flori de cireş, ceva ca un chimonou reîncarnat într-o rochie. Părul ei argintiu este strâns în vârful capului şi prins într-o colivie neagră cu nestemate. Un colier de rubine perfect şlefuite îi cuprinde gâtul, dând cumva impresia că cineva i-a tăiat beregata. Efectul general este uşor morbid, dar de o incredibilă eleganţă.
Domnul Ethan W. Barris, inginer şi arhitect cu oarecare notorietate, este al doilea oaspete care soseşte. Cu felul său timid de a fi, cu ochelari cu ramă argintie şi părul pieptănat cu grijă pentru a ascunde faptul că a început să se rărească, arată ca şi cum ar fi greşit clădirea şi s-ar simţi mult mai în largul său într-o clădire cu birouri sau o bancă. Îl întâlnise pe Chandresh doar o singură dată până
