Soarele după-amiezii aruncă umbre lungi peste corturi şi pe pământ. Curtea a fost vopsită sau pudrată cu alb în anumite zone, sau cu negru în altele. Bailey poate să distingă noroiul maro de dedesubt frământat de nenumăratele picioare care au trecut peste el. În timp ce coteşte din nou se întreabă dacă revopsesc pământul în fiecare seară şi, pentru că se uită în jos, aproape că se izbeşte de o fată.
Stă în mijlocul drumului dintre corturi, fără să se mişte, ca şi cum l-ar fi aşteptat. Pare a fi de vârsta lui şi poartă ceea ce s-ar putea numi un costum, fiindcă sigur acelea nu sunt haine obişnuite.
Ghetuţe albe cu o mulţime de nasturi, ciorapi albi şi o rochie albă
făcută din toate materialele imaginabile, fâşii de dantelă, mătase şi bumbac, toate combinate într-una, cu o tunică albă militară pe deasupra şi mănuşi albe. De la gât în jos este complet înveşmântată
în alb, ceea ce face ca părul ei roşu să fie cu atât mai şocant.
— N-ar trebui să fii aici, îi spune fetiţa cu păr roşu pe un ton liniştit.
Nu pare supărată, nici măcar surprinsă. Bailey clipeşte spre ea de câteva ori înainte de a reuşi să bâiguie:
— Îîî…, ştiu, spune el şi i se pare cel mai tâmpit lucru pe care ar fi putut să-l spună, dar fata continuă să-l privească. Îmi cer scuze, adaugă el, ceea ce sună şi mai stupid.
61
— Ar fi bine să pleci înainte să te mai vadă altcineva, îl sfătuieşte fata, uitându-se peste umăr, dar Bailey nu-şi dă seama la ce se uită.
Pe unde ai intrat?
— Înapoi, îhî…, zice Bailey răsucindu-se pe călcâie, dar habar nu are pe ce drum a venit. Drumul coteşte şi revine, iar el nu mai vede niciuna din plăcuţele pe lângă care a trecut. Nu mai ştiu, recunoaşte el.
— E-n ordine, vino cu mine.
Fata îl ia de mână fără să-şi scoată mănuşa şi-l trage după ea pe una dintre poteci. Nu mai spune nimic în timp ce merg printre corturi, deşi îl face să se oprească atunci când ajung la un colţ şi stau nemişcaţi aproape un minut. Când el deschide gura ca să întrebe ce aşteaptă, îşi duce pur şi simplu degetul la gură ca să-l facă să tacă, pornind mai departe peste câteva momente.
— Ai loc prin gard? întreabă ea, iar Bailey dă din cap.
Fata coteşte brusc prin spatele unui cort, o ia pe un drum pe care Bailey nici măcar nu-l observase, şi iată-i în faţa gardului şi a câmpului de afară.
— Ieşi pe aici, spune fata. O să fie bine.
Îl ajută pe Bailey să se strecoare printre drugi, care sunt ceva mai deşi pe această porţiune a gardului. Când a ajuns de cealaltă parte, se întoarce ca să se uite la ea.
— Mulţumesc, spune el.
Nu ştie ce altceva ar putea să spună.
— Cu plăcere, răspunde necunoscuta. Dar trebuie să fii mai atent.
Nu ai voie să intri aici în timpul zilei, accesul e interzis.
— Ştiu, îmi pare rău, zice Bailey. Ce înseamnă „exsanguinare”?
Fata zâmbeşte.
— Înseamnă că îţi scoate tot sângele, spune ea. Dar n-o fac de fapt, nu cred s-o facă.
Se întoarce şi o ia pe drum înapoi.
62
— Stai, îi cere Bailey, deşi nu ştie de ce îi spune să stea.
Fata se întoarce la gard. Nu-i răspunde, aşteaptă doar să audă ce are el de spus.
— Ştii… ar trebui să mă întorc cu ceva, spune el şi regretă
instantaneu.
Sprâncenele fetei se adună încruntate în timp ce-l priveşte printre drugii gardului.
— Să te întorci cu ceva? repetă ea.
— Daa, spune Bailey, uitându-se în jos la ghetele lui maro scâlciate şi la ghetele ei de cealaltă parte a gardului. A fost o provocare, adaugă el, sperând că ea va înţelege.
Fata zâmbeşte, îşi muşcă buza, pare să cadă pe gânduri, iar apoi îşi scoate una din mănuşile ei albe şi i-o întinde printre drugi. Bailey şovăie.
— E-n ordine, ia-o, spune ea. Am o cutie întreagă de mănuşi.
Bailey ia mănuşa albă şi o pune în buzunar.
— Mulţumesc, spune el din nou.
— Cu plăcere, Bailey, zice fata, iar de data asta când se întoarce cu spatele, el nu mai spune nimic, iar ea dispare după colţul unui cort vărgat.
Bailey rămâne locului o bună bucată de vreme, înainte s-o ia înapoi peste câmp. Nu mai e nimeni în stejar când ajunge el acolo, doar o grămadă de ghinde pe jos şi soarele care începe să apună.
