Cartonul folosit drept ţintă atârnă pe un perete din birou între rafturi înalte cu cărţi şi tablouri în ulei frumos înrămate. E aproape ascuns în umbră, în pofida modelului ţipător, dar cuţitul îşi atinge ţinta de fiecare dată când este aruncat, aproape în punctul central ascuns sub tăietura din ziar prinsă pe carton.
Tăietura este recenzia unui spectacol, un articol decupat cu grijă
din ziarul londonez Times. Este o recenzie pozitivă; unii ar putea s-o considere entuziastă. Cu toate acestea, a fost pusă într-un loc unde să fie executată, iar cuţitul cu mâner de argint este aruncat spre ea.
Cuţitul despică hârtia şi se înfige în pluta ţintei. Este extras de acolo şi îndepărtat numai pentru ca procesul să fie luat de la capăt.
Cuţitul este aruncat cu graţie, din mâner, în aşa fel încât se roteşte o dată şi încă o dată până când vârful lamei ajunge la ţintă.
Aruncătorul este Chandresh Christophe Lefèvre al cărui nume apare cu litere de tipar pe ultimul rând al tăieturii din ziar mai sus menţionate.
Fraza în care apare numele lui este cea care l-a enervat pe M.
Lefèvre până într-atât, încât a pus mâna pe cuţit. O singură frază, care sună în următorul fel: „M. Chandresh Christophe Lefèvre continuă să lărgească orizontul înscenărilor moderne, uimindu-şi publicul cu un spectacol care este aproape transcendent.”
Cei mai mulţi producători teatrali s-ar simţi probabil flataţi de această observaţie. Ar decupa articolul pentru un album cu toate recenziile, l-ar cita pentru referinţe şi recomandări.
Dar nu şi acest producător de spectacole. Nu, M. Chandresh Christophe Lefèvre se concentrează şi insistă asupra acelui penultim cuvânt. Aproape. Aproape.
51
Cuţitul zboară din nou prin încăpere, peste piese de mobilier din catifea şi lemn sculptat cu migală, trecând periculos de aproape de un decantor de coniac. Se roteşte rapid, mâner peste lamă, şi se înfige din nou în ţintă. De data asta străpunge hârtia zdrenţuită
între cuvintele „publicul” şi „un spectacol”, distrugând aproape complet prepoziţia „cu”.
Chandresh se duce imediat după cuţit şi extrage lama din plută
cu atenţie, dar şi cu o forţă considerabilă. Traversează camera, ţinând într-o mână cuţitul, iar în cealaltă un pahar de coniac, se răsuceşte rapid pe călcâie şi dă din nou drumul cuţitului, ţintind acel oribil cuvânt. „Aproape.”
E clar că greşeşte undeva. Dacă producţiile sale sunt aproape transcendente, iar posibilitatea adevăratei transcendenţe se află
undeva foarte aproape, aşteptând să fie atinsă, înseamnă că trebuie încercat altceva.
Se gândeşte la asta de când recenzia a ajuns pe biroul lui, decupată şi etichetată cu grijă de către asistentul său. Alte exemplare au fost îndosariate spre păstrare sigură în alt loc, deoarece cele de pe birou au deseori parte de acelaşi tratament crud în timp ce Chandresh se torturează cu un cuvânt sau cu altul.
Chandresh adoră reacţiile. Reacţiile autentice, nu aplauzele politicoase. Deseori reacţiile sunt mai importante decât spectacolul în sine. Un spectacol fără public nu înseamnă nimic la urma urmei.
În răspunsul publicului, acolo stă puterea oricărei reprezentaţii.
A crescut în teatru, stând în lojă în timpul spectacolelor de balet.
Fiind un copil neastâmpărat, s-a plictisit rapid de dansurile devenite familiare. A ales să se uite la oamenii din public. Ca să vadă când zâmbesc şi când tresar, când oftează femeile şi când încep să
picotească bărbaţii.
Prin urmare, probabil că n-ar trebui să mire pe nimeni că acum, după atâţia ani, e mai degrabă interesat de public decât de 52
reprezentaţie în sine. Cu toate că reprezentaţia trebuie să fie spectaculoasă pentru a obţine cele mai bune reacţii.
Şi fiindcă îi este cu neputinţă să observe chipul fiecărui om din public la fiecare reprezentaţie a fiecărui spectacol (începând cu piesele dramatice impunătoare şi ajungând la dansurile exotice uşurele, dar trecând şi prin cele care combină cele două genuri), se bazează pe recenzii.
Dar de multă vreme nu s-a mai scris o recenzie care să-l vexeze aşa cum s-a întâmplat cu cea din urmă. Şi cu siguranţă au trecut ani de când o recenzie nu i-a mai provocat dorinţa de a azvârli un cuţit în ea.
Cuţitul mai zboară o dată, străpungând de data asta cuvântul
„înscenări”.
Chandresh se duce după el ca să-l scoată, sorbind între timp din pahar. O clipă contemplă curios articolul sfâşiat, scrutând cuvintele devenite aproape ilizibile. Apoi strigă după Marco.
53
ÎNTUNERIC ŞI STELE
Ţinând biletul în mână, te aşezi în şirul continuu de spectatori ce se îndreaptă spre interiorul circului, urmărind, în timp ce aştepţi, mişcarea ritmică a ceasului alb-negru.
Dincolo de ghereta de bilete drumul duce spre o cortină grea în dungi. Oamenii trec unul câte unul prin ea şi dispar din vedere.
Când ţi-a venit rândul, dai materialul greu la o parte şi faci un pas înainte, pentru a te afunda în beznă îndată ce cortina se închide în urma ta.
Ochii au nevoie de ceva timp ca să se acomodeze, apoi încep să
apară pete mici de lumină ca nişte steluţe ce mărginesc pereţii întunecaţi din faţă.
Iar dacă în urmă cu numai câteva clipe erai atât de aproape de ceilalţi spectatori, încât ai fi putut să-i atingi, acum eşti singur în timp ce înaintezi bâjbâind printr-un tunel întortocheat.
Tunelul coteşte şi se răsuceşte, lămpiţele fiind singura sursă de lumină. N-ai niciun reper ca să-ţi dai seama cât de departe ai mers sau în ce direcţie te îndrepţi.
În final, ajungi la o nouă cortină. Materialul de sub mâinile tale e moale ca o catifea şi se dă deoparte la simpla atingere.
