— Probabil că a căutat inelul mai mult decât m-a căutat pe mine, spune ea, privind în jos spre mâna ei goală. Era un obiect foarte frumos. N-aş fi vrut să mă despart de el, dar nu aveam bani şi nimic altceva de vânzare.
Marco se pregăteşte să-i spună că a primit un preţ destul de bun pentru inel, dar atunci se aude un ciocănit în uşa apartamentului.
— E proprietarul? şopteşte Isobel, dar Marco îşi duce un deget la gură şi clatină din cap.
O singură persoană bate la uşa aceea pe neanunţate.
Marco îi face semn lui Isobel să se retragă în biroul de alături înainte ca el să deschidă uşa.
Bărbatul în costum cenuşiu nu intră în apartament. N-a intrat niciodată acolo de când a aranjat mutarea, împingându-şi discipolul în lume.
— Vei face o cerere de angajare la acest domn, spune el fără să
salute, scoţând o carte de vizită îngălbenită din buzunar. Probabil că
vei avea nevoie şi de un nume.
— Am deja un nume.
Bărbatul în costum cenuşiu nu întreabă care ar fi acesta.
— Întâlnirea e programată pentru mâine după-amiază, spune el.
Am rezolvat o serie de afaceri pentru Monsieur Lefèvre în ultima vreme şi ţi-am făcut o recomandare serioasă, dar la rândul tău trebuie să faci tot ce este necesar pentru a obţine postul.
— Acesta e cumva începutul competiţiei? întreabă Marco.
— Este o manevră preliminară, care te plasează într-o poziţie avantajoasă.
48
— Şi atunci când începe competiţia? se interesează Marco, deşi a pus această întrebare de nenumărate ori şi n-a primit niciodată un răspuns ferm.
— Acest lucru va deveni clar la momentul potrivit, spune bărbatul în costum cenuşiu. Iar când va începe, te-aş sfătui să-ţi concentrezi atenţia asupra competiţiei în sine – adaugă el aţintindu-şi privirea asupra uşii închise a biroului –, fără alte distracţii.
Se răsuceşte pe călcâie şi se îndepărtează, lăsându-l pe Marco în pragul uşii, citind şi recitind numele şi adresa de pe cartea de vizită
îngălbenită.
*
Hector Bowen cedează în cele din urmă insistenţelor fiicei lui de a rămâne în New York, dar face acest lucru din motive personale.
Deşi ocazional face comentarii, cerându-i să exerseze mai mult, în cea mai mare parte a timpului o ignoră cu desăvârşire şi stă singur în biroul de sus.
Celia este cât se poate de mulţumită de acest aranjament şi îşi petrece timpul citind. Iese pe furiş din casă şi se duce în librării, uimită de faptul că tatăl ei nici măcar nu o întreabă de unde tot apar vrafurile de volume proaspăt legate.
De asemenea, adesea exersează, stricând tot felul de lucruri din casă, pentru ca apoi să le repare. Făcând cărţile să zboare în jurul ei prin cameră ca nişte păsări, calculând cât de departe pot să zboare înainte ca ea să fie nevoită să-şi îmbunătăţească tehnica.
Ajunge să fie destul de pricepută la manipularea ţesăturilor, schimbându-şi rochiile la fel de bine ca un meşter croitor, adaptându-le la greutatea pe care a recăpătat-o, simţindu-se din nou bine în pielea ei.
Trebuie să-i reamintească tatălui ei să-şi părăsească biroul şi să
vină la masă, deşi în ultima vreme o refuză tot mai des şi abia dacă
mai iese din cameră.
49
Azi nici măcar nu răspunde la ciocăniturile ei insistente. Iritată şi conştientă că Hector a vrăjit încuietorile, astfel încât ea să nu le poată deschide fără voia lui, loveşte uşa cu piciorul, dar spre surprinderea ei, aceasta se deschide.
Tatăl ei stă în dreptul ferestrei, urmărindu-şi atent braţul pe care îl ţine întins în faţă, în lumina soarelui care se strecoară prin geamul îngheţat şi se revarsă pe mâneca hainei.
Mâna îi dispare complet, apoi reapare. Îşi întinde degetele, încruntându-se la auzul încheieturilor care trosnesc.
— Papa, ce faci acolo? întreabă Celia, curiozitatea fiind mai mare decât supărarea.
Nu l-a mai văzut niciodată făcând acest lucru, nici pe scenă, nici în intimitatea lecţiilor pe care i le dădea.
— Nimic care ar putea să te intereseze, spune tatăl ei, trăgându-şi manşeta împodobită a cămăşii peste mână.
Şi uşa se trânteşte în nasul ei.
50
Exerciţii la ţintă
LONDRA, DECEMBRIE 1884
