Întoarce cartea de deasupra, Le Bateleur, Magicianul. Nu se poate abţine să nu zâmbească înainte de a pune cartea înapoi.
— Citiţi şi dumneavoastră? îl întreabă Isobel.
— O, nu, spune el. Cărţile îmi sunt cunoscute, dar nu-mi vorbesc, nu în felul în care ar trebui pentru a citi din ele. Îşi ridică privirea de la cărţi spre Isobel, neştiind în continuare ce să creadă despre ea: Dumneavoastră însă vă vorbesc, nu-i aşa?
— Nu m-am gândit niciodată la ele în felul ăsta, dar cred că aşa e, spune ea.
39
Stă liniştită, urmărindu-l cum trece prin pachetul de cărţi. Îl tratează cu aceeaşi grijă ca şi pe carnetul său, apucând cu delicateţe cărţile de margini. După ce-a examinat tot pachetul, le aşază înapoi pe masă.
— Sunt foarte vechi, remarcă el. Au mult mai mulţi ani decât dumneavoastră, aş îndrăzni să spun. Îmi permiteţi să vă întreb cum au ajuns în posesia dumneavoastră?
— Le-am găsit cu mulţi ani în urmă într-o cutie de bijuterii la un magazin de antichităţi din Paris, spune Isobel. Femeia de acolo nici n-a vrut să mi le vândă, mi-a spus doar să le iau de acolo şi să plec din magazin. Cărţile diavolului, le-a zis ea. Cartes du Diable.
— Oamenii sunt naivi în privinţa acestor lucruri, zice Marco, folosind o expresie a maestrului său, repetată adesea atât ca admonestare, cât şi ca avertisment. Şi mai degrabă le consideră rele decât să încerce să le înţeleagă. Iată un adevăr nefericit, dar totuşi un adevăr.
— La ce vă serveşte carnetul? întreabă Isobel. Nu vreau să fiu indiscretă, dar mi s-a părut interesant. Sper să mă iertaţi că l-am răsfoit.
— În această privinţă suntem chit, de vreme ce mi-aţi permis să
mă uit prin cărţile dumneavoastră, spune el. Dar mă tem că aici e vorba de o chestiune mai complicată, care nu e uşor de explicat ori de crezut.
— Sunt în stare să cred o mulţime de lucruri, îl asigură Isobel.
Marco nu spune nimic, o urmăreşte însă cu aceeaşi intensitate cu care îi privise cărţile. Isobel îi susţine privirea şi nu-şi pleacă ochii.
E mult prea tentant. Să găsească pe cineva care ar putea să
înţeleagă câtuşi de puţin din lumea în care el a trăit aproape întreaga sa viaţă. Ştie că ar trebui s-o lase să plece, dar nu e în stare.
— Aş putea să vă arăt, dacă vreţi, spune el după o clipă.
— Mi-ar plăcea nespus, acceptă Isobel.
40
Termină de băut vinul, iar Marco achită nota femeii din spatele barului. Îşi pune melonul pe cap, o ia pe Isobel de braţ şi împreună
părăsesc căldura cafenelei, ieşind din nou afară în ploaie.
Marco se opreşte dintr-odată în mijlocul drumului, chiar în faţa unei porţi. E mai retrasă faţă de stradă, o nişă din piatră de râu între ziduri cenuşii.
— Aici e bine, spune el.
O conduce pe Isobel de pe trotuar până la locul dintre zid şi poartă, aşezând-o cu spatele lipit de piatra udă şi rece, şi se postează
chiar în faţa ei, atât de aproape, încât fata poate să distingă fiecare picătură de ploaie de pe borul pălăriei lui.
— Bine pentru ce? întreabă ea, cu glasul gâtuit de spaimă.
Ploaia continuă să cadă şi nu-i loc de scăpare. Marco ridică pur şi simplu mâna înmănuşată ca s-o calmeze, concentrându-se asupra ploii şi a peretelui din spatele capului ei.
N-a mai avut nicicând pe cineva la dispoziţie pentru a încerca acest număr şi nu e nici măcar sigur că va reuşi.
— Aveţi încredere în mine, domnişoară Martin? întreabă el, urmărind-o cu aceeaşi privire stăruitoare ca în cafenea, doar că de data asta ochii lui sunt doar la câţiva centimetri de ai ei.
— Da, răspunde ea fără să şovăie.
— Bine, spune Marco şi cu o mişcare rapidă ridică mâna şi o aşază peste ochii lui Isobel.
*
Luată prin surprindere, Isobel încremeneşte. Vederea îi este complet întunecată, simte doar pielea umedă a mănuşii pe faţă. O
cuprinde un tremur şi nu e tocmai sigură că este din cauza frigului şi a ploii. Un glas care se aude foarte aproape de urechea ei şopteşte cuvinte pe care se luptă să le desluşească şi pe care nu le înţelege.
Apoi nu mai aude ploaia, iar zidul din spatele ei devine aspru, deşi acum câteva clipe era neted. Întunericul este oarecum mai luminos, 41
iar Marco îşi ia mâna de pe faţa ei.
Clipind ca să se acomodeze cu lumina, Isobel îl vede mai întâi pe Marco în faţa ei, dar ceva e schimbat. Picăturile de ploaie de pe borul pălăriei au dispărut; în schimb e soare, iar lumina acestuia îl înconjoară într-un nimb plăcut. Dar nu asta îi taie respiraţia lui Isobel.
Ceea ce o lasă fără suflare este faptul că se află într-o pădure, cu spatele lipit de trunchiul unui bătrân copac uriaş. Copacii sunt desfrunziţi şi negri, crengile lor se întind spre albastrul strălucitor al cerului de deasupra. Pământul este acoperit cu un strat pufos de zăpadă care scânteiază în lumina soarelui. E o zi de iarnă perfectă, iar pe o distanţă de mile întregi nu se vede vreo clădire, numai întinderi de zăpadă şi pădure. O pasăre începe să cânte într-un copac din apropiere, alta îi răspunde din depărtare.
Isobel este copleşită. Totul e adevărat. Poate simţi razele soarelui pe piele şi scoarţa copacului sub degete. Răceala zăpezii este palpabilă, deşi îşi dă seama că rochia ei nu mai este udă de la ploaie.
Chiar şi aerul pe care îl inhalează plămânii ei este în mod cert aer proaspăt de ţară, fără urmă de smog londonez. Nu poate fi, dar este real.
