Stă în parcuri şi cafenele, urmărind oamenii care nici măcar nu-l bagă în seamă, fiind de nedeosebit în mulţimea de tineri în costume şi pălării interşanjabile.
Într-una din după-amiezi se întoarce la vechea casă, zicându-şi că
nu ar fi o nepoliteţe să-şi viziteze maestrul pentru a bea un ceai cu el, dar clădirea este părăsită, iar ferestrele bătute în scânduri.
În timp ce se îndreaptă înapoi spre apartamentul său, îşi duce mâna la buzunar şi constată că şi-a pierdut carnetul.
Supărat, blestemă în gura mare, atrăgând asupra lui privirea unei doamne care îl ocoleşte cu grijă pe cel oprit în mijlocul trotuarului aglomerat.
O ia pe drum înapoi, tot mai îngrijorat cu fiecare cotitură.
Începe să plouă mărunt, de fapt s-ar putea spune că burează, dar în mulţime încep să se deschidă umbrelele. Îşi trage melonul pe frunte, pentru a-şi apăra ochii atunci când cercetează pavajul umed, căutând o urmă a carnetului său.
Se opreşte la un colţ sub copertina unei cafenele, uitându-se la felinarele care pâlpâie de-a lungul străzii, întrebându-se dacă e mai bine să aştepte până ce se mai împuţinează mulţimea ori se opreşte 34
ploaia. Apoi observă că la câţiva paşi stă o fată, adăpostită şi ea sub copertină, care răsfoieşte paginile unui carnet despre care e foarte sigur că îi aparţine.
Are în jur de optsprezece ani, poate chiar mai puţin. Ochii îi sunt deschişi la culoare, iar părul are o nuanţă indecisă, de parcă nu s-ar putea hotărî dacă e blond sau şaten. Poartă o rochie umezită de ploaie care era la modă acum doi ani de zile.
Face câţiva paşi în direcţia ei, dar fata nu observă, fiind complet absorbită de carnet. Şi-a scos şi mănuşile, ca să se poată descurca mai bine cu paginile delicate. Acum poate să vadă că, într-adevăr, e carnetul lui, deschis la o pagină pe care este lipită o carte de joc având imprimate pe ea creaturi înaripate care se târăsc peste o roată
cu spiţe. Scrisul lui acoperă cartea şi hârtia din jur, încorporând-o în text solid.
Îi urmăreşte expresia în timp ce răsfoieşte paginile, un amestec de confuzie şi curiozitate.
— Cred că acela e carnetul meu, îi spune el după câteva clipe.
Fata tresare şi aproape că scapă carnetul din mână, reuşeşte să-l prindă, dar în cursul evenimentelor o mănuşă aterizează pe jos. El se apleacă s-o ridice, iar atunci când se îndreaptă ca să i-o ofere, ea pare surprinsă să-l vadă zâmbindu-i.
— Îmi cer scuze, spune ea, luând mănuşa şi grăbindu-se să-i pună carnetul în mână. L-aţi scăpat în parc, iar eu am încercat să vi-l înapoiez, dar v-am pierdut urma, şi apoi… îmi cer scuze.
Se opreşte, încurcată.
— E-n ordine, o linişteşte el, bucuros de-a se vedea din nou în posesia carnetului. Mi-a fost teamă că l-am pierdut definitiv, ceea ce ar fi fost o nenorocire. Vă sunt profund recunoscător, domnişoară…?
— Martin, completează ea, dar sună ca o minciună. Isobel Martin.
Urmează o privire întrebătoare, în aşteptarea numelui său.
35
— Marco, spune el. Marco Alisdair. Numele său îi lasă un gust ciudat pe limbă, ocaziile să-l rostească fiind puţine şi foarte rare. A scris această variantă a numelui său de botez combinată cu o formă
a pseudonimului instructorului său de atâtea ori, încât i se pare că e a lui, dar suprapunerea sunetului peste semne e un proces cu totul diferit.
Naturaleţea cu care Isobel îl acceptă îl face să pară mai real.
— Încântată de cunoştinţă, domnule Alisdair, spune ea.
Ar fi rândul lui să mulţumească, să ia carnetul şi să plece – lucrul cel mai cuminte pe care ar putea să-l facă. Dar nu prea are chef să se întoarcă în apartamentul pustiu.
— Îmi permiteţi să vă invit să bem împreună ceva, în semn de recunoştinţă, domnişoară Martin? întreabă el după ce îşi vâră
carnetul în buzunar.
Isobel şovăie, ştiind probabil prea bine că nu se cuvine să accepte invitaţii de la străini făcute la colţ de stradă, dar spre uimirea lui, acceptă.
— Ar fi foarte plăcut, mulţumesc, spune ea.
— Prea bine, zice Marco. Există cafenele mai bune decât aceasta de aici – spune el făcând un semn spre vitrina de lângă ei – la distanţe rezonabile, dacă nu vă deranjează plimbarea prin ploaie.
Din păcate, nu am o umbrelă la mine.
— Nu mă deranjează, spune Isobel. Marco îi oferă braţul, de care ea se agaţă şi împreună o iau pe stradă în jos prin ploaia măruntă.
Nu merg decât până la prima sau a doua intersecţie, iar apoi pe o alee destul de îngustă, iar Marco îi simte în întuneric încordarea. Se destinde când el se opreşte în faţa unei intrări bine luminate de lângă o fereastră cu sticlă colorată. Îi deschide uşa, invitând-o într-o cafenea micuţă, care a devenit preferata lui în ultimele luni, fiind unul dintre puţinele locuri din Londra unde se simte cu adevărat în voia lui.
36
Lumânărele în boluri de sticlă stau aprinse peste tot, iar pereţii sunt coloraţi, într-un roşu îndrăzneţ, intens. Sunt doar câţiva clienţi răspândiţi în local şi o mulţime de mese libere. Se aşază la o masă
mică chiar lângă fereastră. Marco îi face un semn femeii din spatele barului, care le aduce două pahare cu vin de Bordeaux, lăsând sticla pe masă chiar lângă o vază mică în care e pus un trandafir galben.
În timp ce ploaia cade cu un răpăit uşor pe geamuri, cei doi conversează politicos despre lucruri neimportante. Marco nu e dispus să ofere prea multe informaţii despre el, iar Isobel răspunde în acelaşi fel.
Când o întreabă dacă îi este foame, refuză politicos, lăsându-l să
înţeleagă că este înfometată. Marco îi face din nou un semn femeii din spatele barului, care peste câteva minute se întoarce cu un platou cu brânză, fructe şi câteva felii de pâine.
