Când a crescut prea mare ca să mai fie un accesoriu adorabil, a început să o abandoneze în cabinele teatrelor sau în hoteluri.
În fiecare seară se întreabă ce-ar fi dacă el nu s-ar mai întoarce, dar el revine împleticindu-se la cele mai nepotrivite ore, mângâind-o uneori uşor pe creştet în timp ce ea se preface că doarme, alteori ignorând-o completamente.
Lecţiile au devenit mai puţin formale. Dacă înainte obişnuia s-o pună la treabă la ore fixe, deşi neregulate, acum o testează continuu, dar niciodată în public.
Chiar şi pentru lucrurile simple, cum ar fi legatul şireturilor, îi este interzis să-şi folosească mâinile. Se uită ţintă la picioare, comandând pe tăcute şireturilor să se lege şi să se dezlege în bucle dezordonate, încruntându-se când acestea se încurcă în noduri.
Tatăl ei nu-i răspunde bucuros la întrebări. A înţeles totuşi că
bărbatul în costum cenuşiu, căruia el îi spune Alexander, are şi el un elev şi că va fi un fel de joc.
— Ca un fel de şah? întreabă ea la un moment dat.
25
— Nu, răspunde tatăl ei. Nu ca şahul.
*
Băiatul creşte într-o casă din Londra. Nu vede pe nimeni, nici măcar atunci când i se aduce mâncarea, care soseşte pe tăvi acoperite în faţa uşii şi dispare în acelaşi fel. O dată pe lună, vine un bărbat care nu vorbeşte, să-i taie părul. O dată pe an, acelaşi bărbat îi ia măsura pentru haine.
Îşi petrece majoritatea timpului citind. Şi scriind, bineînţeles.
Copiază pasaje întregi din cărţi, îşi scoate cuvinte şi simboluri pe care la început nu le înţelege, dar care îi devin tot mai familiare sub degetele pătate de cerneală pe măsură ce le desenează iar şi iar cu linii tot mai sigure. Citeşte istorii, mitologie şi romane. Încet-încet învaţă alte limbi, deşi îi este greu să le vorbească.
Din când în când au loc deplasări la muzee şi biblioteci, în afara orelor de program, când sunt puţini vizitatori sau deloc. Băiatul iubeşte aceste ieşiri, atât pentru ceea ce găseşte în acele clădiri, cât şi pentru abaterea de la rutina zilnică. Dar sunt rare şi nu i se permite niciodată să iasă singur din casă.
Bărbatul în costum cenuşiu îl vizitează în fiecare zi, aducând de regulă un nou vraf de cărţi, petrecând exact un ceas pentru a-i povesti lucruri despre care băiatul nu este sigur că le va înţelege vreodată cu adevărat.
O singură dată băiatul întreabă când i se va permite de fapt să
facă unul din acele lucruri pe care bărbatul în costum cenuşiu le demonstrează el însuşi destul de rar în timpul orelor atât de strict programate.
— Când vei fi pregătit, este singurul răspuns pe care îl primeşte.
Mai trece un timp până să fie considerat pregătit.
*
Porumbeii care apar pe scenă şi uneori în mijlocul publicului din 26
sală în timpul spectacolelor lui Prospero sunt ţinuţi în colivii meşteşugite şi transportaţi de la un teatru la altul cu restul bagajelor şi ustensilelor sale. O uşă trântită provoacă prăbuşirea unui turn de valize şi cutii din cabina lui şi răstoarnă o colivie plină cu porumbei.
Valizele se reaşază imediat în vreme ce Hector ridică el însuşi colivia, ca să-i poată inspecta stricăciunile.
În timp ce majoritatea porumbeilor sunt doar ameţiţi de la căzătură, unul are în mod cert o aripă ruptă. Hector scoate cu grijă
pasărea afară, iar atunci când pune colivia jos, barele stricate se repară de la sine.
— Poţi s-o faci bine? întreabă Celia.
Tatăl ei se uită la porumbelul rănit, apoi din nou la fiica lui, aşteptând ca ea să-i pună altă întrebare.
— Pot eu s-o fac bine? întreabă ea după o clipă.
— Hai, încearcă, îi spune tatăl ei, dându-i pasărea.
Celia mângâie cu blândeţe porumbelul care tremură tot, uitându-se cu insistenţă la aripa ruptă.
Pasărea scoate un sunet dureros, înăbuşit, cu totul altfel decât obişnuitul uguit.
— Nu pot, spune Celia cu lacrimi în ochi, ridicând pasărea spre tatăl ei.
Hector apucă porumbelul şi îi suceşte rapid gâtul, ignorând strigătele de protest ale fiicei sale.
— Vieţuitoarele funcţionează după reguli diferite, spune el. Ar trebui să exersezi cu lucruri mai elementare.
Ia unica păpuşă a Celiei de pe un scaun din apropiere şi îi dă
drumul pe podea, iar capul de porţelan se crapă.
Când Celia se întoarce a doua zi la tatăl ei cu păpuşa perfect reparată, el se mulţumeşte să dea din cap aprobator înainte să-i facă
semn să plece, pentru a-şi vedea mai departe de pregătirile dinainte de spectacol.
27
— Ai fi putut să faci bine pasărea, spune Celia.
