Fetiţa ridică din nou privirea spre el. Ochii întunecaţi de sub 8
bucle se îngustează.
Ceaşca de ceai de pe birou începe să vibreze. Suprafaţa calmă a lichidului se unduieşte în timp ce crăpăturile se întind peste pereţii glazuraţi ai micului vas, iar apoi totul se prăbuşeşte în cioburi de porţelan înflorat. Ceaiul rece bălteşte în farfurioară şi picură pe podea, lăsând urme lipicioase pe lemnul lustruit.
Zâmbetul magicianului dispare. Aruncă o privire spre birou, oftează, iar ceaiul vărsat începe să se scurgă înapoi. Bucăţile crăpate şi sparte se ridică de pe podea şi se reaşază în jurul lichidului, iar ceaşca e din nou la locul ei, întreagă, vălătuci de aburi ridicându-se în aer.
Fata se uită ţintă la ceaşcă, cu ochii larg deschişi.
Hector Bowen prinde feţişoara copilei cu mâna lui înmănuşată, scrutându-i o clipă trăsăturile, apoi îi dă drumul, degetele lui lăsându-i urme lungi şi roşii pe obraji.
— S-ar putea să fii interesantă, spune el.
Fata nu răspunde.
În următoarele săptămâni mai face câteva încercări să-i dea alt nume, dar ea refuză să răspundă la altceva în afară de Celia.
*
Câteva luni mai târziu, în clipa în care a hotărât că fata e pregătită, magicianul scrie la rândul său o scrisoare. Nu pune nicio adresă, aceasta ajunge însă la destinaţie, de cealaltă parte a oceanului.
9
Un pariu între domni
LONDRA, OCTOMBRIE 1873
Astăzi are loc ultima reprezentaţie dintr-o serie extrem de limitată. Prospero Magicianul nu a mai onorat de mult timp scena londoneză, iar rezervările se fac pentru o singură săptămână de reprezentaţii, fără matinee.
Biletele, deşi vândute la preţuri exorbitante, s-au epuizat rapid, teatrul este plin ochi, iar doamnele îşi ţin evantaiele la îndemână, fluturându-le în dreptul decolteurilor pentru a alunga căldura care s-a instalat în sală în pofida frigului tomnatec de afară.
Într-un anumit moment al acelei seri, fiecare dintre aceste evantaie s-a transformat într-o pasăre mică, până ce stoluri întregi înconjoară sala în aplauzele furtunoase. Când fiecare păsăruie se întoarce, aşezându-se sub forma unui evantai frumos împăturit înapoi în poala stăpânei respective, aplauzele devin şi mai puternice, deşi unele dintre ele sunt prea uimite ca să mai bată din palme, răsucindu-şi cu mirare evantaiele din pene şi mătase în mâini, nemaifiind defel preocupate de căldură.
Bărbatul în costum cenuşiu care şade în loja stângă de lângă
scenă nu aplaudă deloc. Nici la acesta şi nici la vreun alt număr de magie de pe parcursul întregii seri. Îl urmăreşte pe bărbatul de pe scenă cu o privire sfredelitoare, care nu ezită nicio clipă în timpul reprezentaţiei. Nu-şi ridică nici măcar o dată mâinile înmănuşate ca să bată din palme. Nu ridică nici măcar o sprânceană la numerele care provoacă aplauze ori tresăriri, sau chiar ţipete ocazionale de surpriză în rândul audienţei furate de spectacol.
După ce reprezentaţia s-a încheiat, bărbatul în costum cenuşiu navighează cu uşurinţă prin îmbulzeala de spectatori din holul teatrului. Se strecoară neobservat printr-o uşă acoperită de o perdea 10
care duce la cabinele din spatele scenei. Asistenţii ori costumierii abia dacă îi aruncă vreo privire.
Ciocăneşte în uşa de la capătul coridorului cu măciulia de argint a bastonului său.
Uşa se deschide de la sine, lăsând să se vadă o cabină căptuşită
cu oglinzi, care reflectă fiecare o imagine diferită a lui Prospero.
Haina cu pulpane lungi zace aruncată neglijent peste un fotoliu de catifea, iar vesta îi atârnă descheiată peste cămaşa tivită cu dantelă. Jobenul atât de proeminent în timpul reprezentaţiei stă pe un suport din apropiere.
Bărbatul părea mai tânăr pe scenă, ascunzându-şi vârsta sub lumina reflectoarelor şi sub straturile de fard. Faţa din oglinzi e ridată, părul vizibil încărunţit. Dar există ceva tineresc în zâmbetul care îi apare pe faţă când îl vede pe bărbatul ivit în pragul uşii.
— N-a fost pe placul tău, aşa e? îl întreabă el fără să se întoarcă
de la oglindă, adresându-se reflexiei cenuşii. Îşi şterge o urmă
groasă de pudră de pe faţă cu o batistă care a fost odată albă.
— Şi eu mă bucur să te revăd, Hector, răspunde bărbatul în costum cenuşiu, închizând fără zgomot uşa din spatele lui.
— Ţi-a displăcut fiecare minuţel, sunt sigur, spune Hector Bowen cu un surâs. Te-am urmărit, nu încerca să negi.
Se întoarce şi întinde o mână pe care bărbatul în costum cenuşiu nu o acceptă. Drept răspuns, Hector ridică din umeri şi îşi flutură cu energie degetele în direcţia peretelui opus. Fotoliul de catifea alunecă în faţă dinspre colţul ticsit cu valize şi eşarfe, în vreme ce fracul se ridică de pe fotoliu ca o umbră şi se agaţă ascultător în dulap.
— Ia loc, te rog, spune Hector. Deşi nu-i la fel de confortabil cum sunt cele de sus.
— N-aş zice că aprob asemenea demonstraţii, zice bărbatul în costum cenuşiu, scoţându-şi mănuşile şi ştergând praful de pe 11
fotoliu cu ele înainte de a se aşeza. Să degradezi manipularea folosind-o pentru trucuri şi iluzii. Să suprataxezi biletul de intrare.
Hector azvârle batista murdară de pudră pe o masă plină de periuţe şi borcănele cu farduri.
— Niciun spectator nu crede măcar pentru o secundă că ce fac acolo sus e real, spune el, agitându-şi mâna în direcţia scenei. În asta constă frumuseţea. Ai văzut dispozitivele pe care toţi aşa-zişii magicieni le construiesc pentru a realiza cele mai prozaice numere.
Sunt ca un stol de peşti înveliţi în pene care se străduiesc să
convingă publicul că sunt în stare să zboare, pe când eu sunt pasărea din mijlocul lor. Publicul nu vede diferenţa, ci doar faptul că eu sunt mai bun.
— Ceea ce nu înseamnă că strădania ta e mai puţin uşuratică.
