— Oamenii ăştia vin aici ca să fie iluzionaţi, explică Hector. Eu le pot oferi asta mai uşor decât majoritatea. Ar fi regretabil dacă aş
lăsa ocazia să treacă pe lângă mine. Şi, de asemenea, e mai bine recompensată decât ai crede. Vrei ceva de băut? Sunt o grămadă de sticle ascunse pe aici, deşi nu sunt sigur că am şi pahare.
Începe să scotocească prin lucrurile de pe o masă, dând deoparte vrafuri de ziare şi o colivie de păsări fără păsări în ea.
— Nu, mulţumesc, spune bărbatul în costum cenuşiu, foindu-se în fotoliu şi aşezându-şi palmele pe mânerul bastonului. Spectacolul tău mi s-a părut ciudat, iar reacţia publicului m-a uimit în oarecare măsură. Ţi-a lipsit precizia.
— Nu poţi să fii prea bun dacă vrei să-i faci să creadă că eşti la fel de fals ca toţi ceilalţi, ripostează Hector râzând. Îţi mulţumesc că ai venit şi că ai suportat cazna spectacolului meu. De altfel, sunt uimit că ţi-ai făcut apariţia, aproape că nu mai speram. Am ţinut loja rezervată pentru tine toată săptămâna.
— Nu obişnuiesc să refuz invitaţiile. În scrisoarea ta spuneai că
vrei să-mi faci o propunere.
12
— Într-adevăr, aşa e! zice Hector, împreunându-şi mâinile cu un sunet scurt şi ascuţit. Speram să accepţi un nou joc. A trecut prea mult timp de când am jucat. Dar mai întâi trebuie să faci cunoştinţă
cu noul meu proiect.
— Aveam impresia că ai renunţat la lecţii.
— Renunţasem, dar a fost o ocazie specială, căreia nu am putut să-i rezist, spune Hector, ducându-se spre o uşă mai mult ascunsă în spatele unei oglinzi înalte. Celia, draga mea, strigă el spre camera alăturată înainte de a se întoarce la scaunul lui.
O clipă mai târziu, în pragul uşii se iveşte o fetiţă îmbrăcată mult prea drăguţ în comparaţie cu urâţenia haotică din jur. Numai funde şi dantelă, aranjată ca o păpuşă dintr-o vitrină, cu excepţia unor bucle rebele care au scăpat din codiţe. Şovăie, rămânând în prag, când vede că tatăl ei nu este singur.
— E-n ordine, draga mea. Vino înăuntru, hai, o îndeamnă Hector, invitând-o cu un semn al mâinii să înainteze. Domnul este un asociat al meu, nu trebuie să te temi.
Fetiţa se mai apropie câţiva paşi şi execută o reverenţă perfectă, măturând cu tivul dantelat al rochiei podelele roase.
— Aceasta este fiica mea, Celia, îi spune Hector bărbatului în costum cenuşiu, aşezându-şi mâna pe capul fetei. Celia, ţi-l prezint pe Alexander.
— Încântată de cunoştinţă, spune ea.
Glasul ei nu e decât o şoaptă, mai profund decât te-ai aştepta de la o fetiţă atât de mică.
Bărbatul în costum cenuşiu îi răspunde cu o înclinare politicoasă
a capului.
— Aş dori să-i arăt acestui domn ce poţi tu să faci, zice Hector.
Scoate din vestă un ceas de buzunar din argint cu un lanţ lung şi îl aşază pe masă. Hai, arată-ne.
Fetiţa face ochii mari.
13
— Mi-ai zis că nu trebuie să arăt nimănui ce pot, spune ea. Mi-ai promis.
— Dar domnul acesta nu e nimeni, îi răspunde Hector râzând.
— Ai zis că fără excepţie, protestează Celia.
Zâmbetul dispare de pe faţa tatălui ei. O ia de umeri şi se uită
ţintă în ochii ei.
— Acesta este un caz cu totul deosebit, spune el. Te rog, arată-i domnului ce poţi să faci, la fel ca în timpul lecţiilor.
O împinge apoi spre masa cu ceasul.
Fata dă din cap şi îşi mută atenţia spre ceas, ţinând mâinile împreunate la spate.
După o clipă ceasul începe să se rotească încet, descriind cercuri pe suprafaţa mesei şi trăgând după el lanţul într-o spirală.
Apoi ceasul se ridică de pe masă, pluteşte prin aer de parcă ar fi în apă.
Hector priveşte spre bărbatul în costum cenuşiu în aşteptarea unei reacţii.
— Impresionant, spune acesta, dar destul de elementar.
Sprâncenele Celiei se încruntă deasupra ochilor întunecaţi, ceasul se dezmembrează, iar mecanismul se revarsă în aer.
— Celia! o admonestează tatăl ei.
Fetiţa roşeşte din pricina tonului sever şi mormăie o scuză.
Mecanismul alunecă înapoi în ceas, aşezându-se la loc, până când ceasul e din nou întreg, cu limbile care înaintează ticăind ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
