— Ştiu, draga mea, şi n-a fost frumos din partea lui, spune Hector 16
în timp ce o conduce spre fotoliul de unde bărbatul o măsoară cu o privire care este aproape la fel de luminoasă şi de cenuşie ca şi costumul lui.
— Ai fost mereu în stare să faci asemenea lucruri? o întreabă el, uitându-se din nou la ceas.
Celia încuviinţează.
— Ma… mama zicea că sunt un pui de drac, răspunde ea calm.
Bărbatul în costum cenuşiu se apleacă înainte şi-i şopteşte ceva la ureche, atât de încet, încât tatăl ei nu poate auzi. Un zâmbet mic înfloreşte pe chipul fetei.
— Întinde mâna dreaptă, îi spune el lăsându-se din nou pe spate.
Celia întinde imediat mâna, cu palma în sus, neştiind prea bine la ce să se aştepte. Dar bărbatul în costum cenuşiu nu-i pune nimic în palma deschisă. În schimb îi întoarce mâna şi îşi scoate inelul de argint de pe degetul mic. I-l pune apoi pe inelar, deşi e prea mare pentru degetele ei fine, ţinând-o cu cealaltă mână de încheietură.
Ea deschide gura ca să spună că în mod evident inelul, deşi foarte frumos, îi este prea mare, când îşi dă seama că acesta se strânge pe mâna ei.
Bucuria de o clipă, la vederea inelului care se micşorează, este înăbuşită de durerea pe care o simte pe măsură ce metalul continuă
să se strângă în jurul degetului ei, pătrunzând ca o arsură în carne.
Încearcă să-şi retragă mâna, dar bărbatul în costum cenuşiu o ţine strâns de încheietură.
Inelul se subţiază şi dispare, lăsând doar o cicatrice roşie pe degetul Celiei.
Bărbatul în costum cenuşiu îi dă drumul la mână, iar fata se dă
înapoi, retrăgându-se într-un colţ ca să-şi contemple mâna.
— Bravo, fata tatii, îi spune tatăl ei.
— Îţi cer să-mi acorzi ceva timp ca să-mi pot pregăti şi eu un jucător, spune bărbatul în costum cenuşiu.
17
— Bineînţeles, răspunde Hector. Ia-ţi oricât timp ai nevoie. Apoi scoate un inel de aur de pe degetul lui şi-l aşază pe masă: Pentru momentul în care ai să-l găseşti.
— Eşti de acord să nu faci tu însuţi oficiile?
— Am încredere în tine.
Bărbatul în costum cenuşiu dă din cap şi scoate o batistă din haină, luând inelul fără să-l atingă şi băgându-l în buzunar.
— Sper că nu faci asta fiindcă jucătorul meu a câştigat ultima oară.
— Fireşte că nu, spune Hector. Fac asta fiindcă am o jucătoare care poate să învingă pe oricine ai alege s-o înfrunte, şi fiindcă
timpurile s-au schimbat destul de mult, încât să devină interesant.
În plus, cred că per total balanţa se înclină în favoarea mea.
Bărbatul în costum cenuşiu nu-l contrazice în această chestiune, o urmăreşte doar pe Celia cu aceeaşi privire scrutătoare. Ea încearcă
să iasă din raza lui vizuală, dar camera este prea mică.
— Presupun că te-ai gândit deja la un loc de desfăşurare?
întreabă el.
— Nu cu exactitate, răspunde Hector. M-am gândit că ar fi mai amuzant să lăsăm puţin spaţiu de manevră în ceea ce priveşte locul de desfăşurare. Un element-surpriză, dacă vrei. Cunosc un producător teatral aici la Londra, care ar putea fi dispus să pună în scenă ceva neobişnuit. Am să-i arunc o întrebare la timpul potrivit, dar sunt sigur că va veni cu ceva pe măsură. Mai bine să se desfăşoare pe un teren neutru, deşi m-am gândit că ai aprecia dacă
am începe totul de partea ta a lacului.
— Şi care ar fi numele acestui domn?
— Lefèvre. Chandresh Christophe Lefèvre. Se spune că ar fi fiul nelegitim al unui prinţ indian sau ceva de genul ăsta. Mama lui era un fel de balerină. Am cartea lui de vizită pe undeva în dezordinea de aici. Are să-ţi placă, e destul de modernist în gândire. Avut, 18
excentric. Un strop obsesiv, oarecum imprevizibil, dar presupun că
asta vine la pachet cu temperamentul artistic.
Un vraf de hârtii de pe un birou din apropiere începe să
foşnească şi să se clatine până ce o carte de vizită iese la suprafaţă şi începe să străbată camera plutind. Hector o prinde cu mâna şi o verifică înainte de-a i-o înmâna bărbatului în costum cenuşiu.
— În plus, dă nişte petreceri grozave.
Bărbatul în costum cenuşiu o vâră în buzunar fără să-i arunce măcar o privire.
