— N-am auzit de el, spune el. Şi nu agreez locurile publice pentru asemenea chestiuni. Va trebui să mai reflectez.
— Prostii, locurile publice fac parte din distracţie! Implică fel de fel de restricţii, de provocări, de care trebuie să ţii cont.
Bărbatul în costum cenuşiu rămâne o clipă pe gânduri, apoi încuviinţează din cap.
— Avem vreo clauză de prezentare? Mi s-ar părea cinstit, având în vedere că eu sunt în cunoştinţă de cauză asupra alegerii tale.
— Hai să nu avem niciun fel de clauze, în afară de regulile de bază cu privire la interferenţe, şi să vedem ce se întâmplă, spune Hector. Aş vrea să-mi depăşesc limitele în acest caz. De asemenea, nu există limită de timp. Îţi acord chiar dreptul să faci tu prima mişcare.
— Prea bine. Avem deci o înţelegere. Păstrăm legătura. Bărbatul în costum cenuşiu s-a ridicat şi îşi perie praful invizibil de pe mânecă: Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, domnişoară Celia.
Celia execută din nou o reverenţă perfectă, uitându-se în tot acest timp cu atenţie la el.
Bărbatul în costum cenuşiu duce mâna la pălărie şi se strecoară
pe uşă şi afară din teatru, mişcându-se ca o umbră pe străzile aglomerate.
*
19
În cabina sa, Hector Bowen râde înfundat în vreme ce fiica lui a rămas nemişcată în colţul camerei, contemplându-şi cicatricea de pe mână. Durerea a dispărut la fel de repede ca inelul, dar a rămas urma roşie şi grosolană.
Hector ia ceasul de mână de pe masă verificând ora cu ajutorul ceasului de pe perete. Îl întoarce apoi încet, privind la limbile care se rotesc rapid pe cadran.
— Celia, spune el fără să-şi ridice privirea spre ea, de ce ne mai întoarcem ceasurile?
— Fiindcă orice are nevoie de energie, rosteşte ea cuminte, cu ochii aţintiţi în continuare asupra propriei mâini. Trebuie să
investim efort şi energie în orice dorim să schimbăm.
— Prea bine.
Hector clatină uşor ceasul şi îl pune la loc în buzunar.
— De ce i-ai spus bărbatului acela Alexander? întreabă Celia.
— Ce întrebare mai e şi asta?
— Nu e numele lui.
— Ei, şi de unde până unde ştii tu asta? o întreabă Hector pe fiica lui, ridicându-i bărbia ca s-o privească, ochii ei întunecaţi întâlnind ochii lui.
Celia îl priveşte fără să ştie cum să explice. În sinea ei revede imaginea bărbatului în costum cenuşiu cu ochii lui palizi şi trăsături aspre, încercând să înţeleagă de ce numele nu se potriveşte cum trebuie cu figura lui.
— Nu-i un nume adevărat, spune ea. Nu e cel pe care l-a avut dintotdeauna. E unul pe care îl poartă ca pe o pălărie. Pe care şi-l scoate dacă are chef. Aşa cum e numele Prospero pentru tine.
— Eşti chiar mai deşteaptă decât aş fi sperat, spune Hector fără
să-şi mai dea osteneala să-i confirme ori să-i respingă presupunerile despre numele colegului său. Ia apoi jobenul de pe cuier şi i-l aşază
pe cap, de unde acesta alunecă, ascunzându-i ochii iscoditori într-o 20
colivie de mătase neagră.
21
Nuanţe de cenuşiu
LONDRA, IANUARIE 1874
Clădirea e la fel de cenuşie ca pavajul de dedesubt şi cerul de deasupra, vremelnică precum norii, de parcă ar putea oricând să se risipească în aer. Piatra cenuşie o face de nedeosebit de clădirile din jur, cu excepţia unei firme pătate agăţate lângă uşă. Până şi directoarea instituţiei e îmbrăcată într-un cenuşiu-închis.
Cu toate acestea, bărbatul în costum cenuşiu pare nelalocul lui.
Croiala costumului său este prea precisă. Mânerul bastonului său, prea bine lustruit sub mănuşile impecabile.
Se recomandă, dar directoarea îi uită numele aproape în aceeaşi clipă şi e prea jenată ca să-l roage să îl repete. Mai târziu, când semnează hârtiile de rigoare, semnătura lui se dovedeşte a fi complet ilizibilă, iar documentul în sine dispare după câteva săptămâni de la înregistrare.
Are criterii cu totul neobişnuite cu privire la ceea ce caută.
Directoarea e derutată, dar după câteva întrebări şi clarificări, îi aduce trei copii: doi băieţi şi o fată. Bărbatul cere să discute cu fiecare în particular, iar directoarea acceptă fără prea multă tragere de inimă.
Cu primul băiat stă vreo două minute de vorbă, apoi îl expediază. Când băiatul trece pe hol, ceilalţi doi îl privesc, doar-doar vor primi vreo indicaţie cu privire la ce o să urmeze, dar el se mulţumeşte numai să clatine din cap.
Pe fată o reţine mai mult, dar şi ea e expediată, fără să înţeleagă
ceva.
