— Cum de aţi descoperit locul ăsta? întreabă Isobel.
— După mai multe încercări nereuşite, spune el. Şi o mulţime de pahare de vin îngrozitor.
Isobel râde.
— Îmi pare rău, spune ea. Deşi până la urmă totul s-a terminat cu bine. Locul e minunat. E ca o oază.
— O oază cu un vin foarte bun, încuviinţează Marco, ridicând paharul spre ea.
— Îmi aminteşte de Franţa, spune Isobel.
— Sunteţi din Franţa? întreabă el.
— Nu, răspunde Isobel, dar am trăit o bună bucată de vreme acolo.
— La fel ca mine, spune Marco. Deşi asta a fost cu mult timp în urmă. Şi aveţi dreptate, locul acesta este foarte franţuzesc, cred că în asta constă farmecul său. Atât de multe locuri de aici nu se obosesc să fie fermecătoare.
— Dumneavoastră sunteţi fermecător, îl complimentează Isobel 37
şi se îmbujorează pe loc, dând impresia că ar vrea să-şi aspire cuvintele înapoi dacă ar putea.
— Mulţumesc, răspunde Marco, neştiind ce altceva ar putea să
spună.
— Îmi cer scuze, spune Isobel, în mod vizibil încurcată. Nu voiam să… Ar vrea să bagatelizeze lucrurile, dar, îmboldită poate de un pahar şi jumătate de vin, continuă: Există vrăji în carnetul dumneavoastră. Se uită fix la el, aşteptând o reacţie. El însă nu spune nimic, iar ea îşi mută privirea într-o parte. Vrăji, continuă ea ca să umple tăcerea. Talismane, simboluri… Nu ştiu ce înseamnă
toate, dar sunt vrăji, nu-i aşa?
Ia o înghiţitură de vin din pahar înainte de a îndrăzni să
privească din nou spre el.
Marco îşi alege cuvintele cu grijă, atent la direcţia în care ar putea s-o ia conversaţia.
— Dar ce ştie oare o tânără doamnă care a trăit odată în Franţa despre talismane şi vrăji? întreabă el.
— Doar lucruri pe care le-am citit în cărţi, spune ea. Nu-mi amintesc ce înseamnă toate. Ştiu doar simbolurile astrologiei şi câteva simboluri ale alchimiei, dar nici pe astea din cale-afară de bine. Se opreşte ca şi cum n-ar putea să se hotărască dacă vrea să
intre în detalii, dar adaugă: La Roue de Fortune, Roata Norocului.
Cartea din carnetul dumneavoastră. O ştiu. Am şi eu un pachet de cărţi asemănător.
Dacă mai devreme Marco o categorisise drept o persoană
oarecum interesantă şi destul de frumuşică, această dezvăluire îi arată mai mult decât atât. Se sprijină cu pieptul de masă, uitându-se la ea cu interes sporit.
— Vreţi să spuneţi că ştiţi să citiţi în cărţile de tarot, domnişoară
Martin? întreabă el.
Isobel dă din cap.
38
— Da, ştiu, sau măcar îmi dau silinţa, spune ea. Dar numai pentru mine, ceea ce nu înseamnă, zic eu, a citi cu adevărat în cărţi.
E… e un lucru pe care l-am deprins acum câţiva ani.
— Aveţi cărţile la dumneavoastră? o întreabă Marco, iar Isobel încuviinţează din nou. Mi-ar plăcea foarte mult să le văd, dacă nu vă deranjează, adaugă el, când ea nu face niciun gest ca să le scoată
din geantă.
Isobel aruncă priviri spre clienţii din cafenea. Marco face un semn cu mâna ca s-o liniştească:
— Nu vă faceţi griji din pricina lor, spune el, e nevoie de mult mai mult decât de un pachet de cărţi, ca să bagi spaima în ei. Dar dacă preferaţi să nu-l scoateţi, înţeleg.
— Nu, nu e nicio problemă, zice Isobel, luându-şi geanta şi scoţând cu grijă un pachet de cărţi învelit într-o bucată de mătase neagră.
Scoate cărţile din învelitoare şi le aşază pe masă.
— Îmi permiteţi? întreabă Marco întinzând mâna după ele.
— Cum să nu, răspunde Isobel surprinsă.
— Sunt persoane cărora nu le place ca altcineva să le atingă
cărţile, explică Marco, amintindu-şi amănunte din lecţiile de cartomanţie în timp ce ridică delicat pachetul. Şi n-aş dori să par prezumţios.
