decât mama ta.
— Mă mir că mai ştii cum arăta mama, îi spune Celia.
— Dar tu oare mai ştii? o întreabă tatăl ei, ridicând privirea şi continuând abia după ce ea se încruntă spre el. Eu am petrecut doar câteva săptămâni în compania ei, dar mi-o amintesc cu mai multă
claritate decât tine, deşi tu ai avut-o alături cinci ani de zile. Timpul e o chestiune extrem de ciudată, după cum vei afla şi tu în cele din urmă.
Apoi îşi vede mai departe de hârtiile din faţă.
— Dar ce se aude despre competiţia pentru care susţii că mă
pregăteşti? întreabă Celia. Sau e şi ăsta un mod de-a face bani?
— Celia dragă, spune Hector. Te aşteaptă lucruri mari în viitor, dar am renunţat la dreptul de a controla momentul începerii. Nu facem noi prima mişcare. Vom fi pur şi simplu informaţi asupra momentului când intri în joc, orice ar fi.
— Şi atunci ce mai contează ce fac eu între timp?
— Ai nevoie de exerciţiu.
Celia îşi lasă capul într-o parte, uitându-se la el, şi îşi întinde mâinile pe masă. Toate hârtiile se pliază în forme complicate: piramide, elice şi păsări din hârtie cu aripi foşnitoare.
Tatăl ei o priveşte enervat. Ridică un prespapier din sticlă şi îi dă
drumul pe mâna ei cu suficientă putere ca să-i rupă încheietura cu un trosnet ascuţit.
Hârtiile se desfac şi revin plutind pe suprafaţa mesei.
— Ai nevoie de exerciţiu, repetă el. Îţi lipseşte în continuare autocontrolul.
Celia părăseşte camera fără un cuvânt, ţinându-se de încheietură
şi înăbuşindu-şi lacrimile.
46
— Şi, pentru numele lui Dumnezeu, nu mai plânge! strigă tatăl ei după ea.
Îi ia aproape o oră să pună la loc şi să vindece aşchiile de os.
*
Isobel stă într-un fotoliu rareori folosit dintr-un colţ al apartamentului lui Marco cu un curcubeu de panglici de mătase înfăşurat în jurul degetelor, încercând în zadar să-l preschimbe într-o împletitură complicată.
— Ce tâmpenie! se încruntă ea la amestecul de panglici.
— E cel mai simplu truc, spune Marco de la biroul la care stă
înconjurat de cărţi deschise. O panglică pentru fiecare element, legată cu noduri şi intenţie. E la fel ca la cărţile tale, doar că
influenţezi subiectul în loc să-i ghiceşti doar înţelesul. Dar n-are să
meargă dacă tu nu crezi în asta, după cum bine ştii.
— Probabil că nu sunt în dispoziţia potrivită pentru a crede, zice Isobel, desfăcând nodurile şi punând panglicile deoparte, lăsându-le să se reverse de pe braţul fotoliului. Am să mai încerc mâine.
— Atunci ajută-mă pe mine, îi cere Marco, ridicându-şi ochii din cărţi. Gândeşte-te la ceva. Un obiect. Un obiect important pentru tine, de care eu nu am cum să ştiu.
Isobel oftează, dar închide ochii ascultătoare şi se concentrează.
— E un inel, spune Marco după o clipă, scoţând imaginea din mintea ei atât de uşor, de parcă ea i-ar fi făcut un desen. Un inel de aur cu un safir flancat de două diamante.
Isobel face ochii mari.
— Cum ai ştiut? întreabă ea.
— E cumva un inel de logodnă? îi răspunde el cu un zâmbet larg.
Ea îşi duce mâinile la gură înainte de a da din cap.
— Pe care l-ai vândut, spune Marco, culegând fragmente de amintire ataşate inelului. La Barcelona. Ai fugit de un mariaj aranjat, de aceea eşti la Londra. De ce nu mi-ai spus?
47
— Nu-i tocmai un subiect potrivit de conversaţie, zice Isobel. Iar tu nu-mi povesteşti aproape nimic despre tine. Poate că şi tu ai fugit de o căsătorie aranjată.
O clipă se uită fix unul la altul, în timp ce Marco încearcă să
găsească un răspuns potrivit, dar Isobel izbucneşte în râs.
