— Nu-i cu putinţă! spune ea întorcându-se spre Marco.
El zâmbeşte, ochii lui verzi strălucind în soarele iernii.
— Nimic nu-i cu neputinţă, zice el.
Isobel râde, râsul cristalin şi plin de încântare al unui copil.
Un milion de întrebări i se năpustesc în minte, dar nu poate articula niciuna. Iar apoi o imagine clară a unei cărţi se iveşte în faţa ochilor, Le Bateleur.
— Eşti un magician, spune ea.
— Nu cred că mi-a mai spus cineva până acum aşa, răspunde Marco.
Isobel râde din nou şi continuă să râdă când el se apleacă spre ea 42
şi o sărută.
Cele două păsări zboară în cercuri deasupra lor la fel de uşoare ca vântul care suflă printre copacii din jur.
Trecătorii de pe străzile întunecate ale Londrei nu văd nimic ieşit din comun, doar doi îndrăgostiţi care se sărută în ploaie.
43
False reprezentări
IULIE-NOIEMBRIE 1884
Prospero Magicianul nu oferă niciun motiv oficial pentru retragerea sa de pe scenă. În ultimii ani turneele sale au fost oricum sporadice, aşa că lipsa spectacolelor trece oarecum neobservată.
Însă Hector Bowen îşi continuă turneele într-un anumit fel, deşi Prospero Magicianul a încetat să mai apară.
Călătoreşte dintr-un oraş în altul prezentând-o pe fiica sa de şaisprezece ani drept mediu.
— Nu-mi place să fac asta, papa, protestează adesea Celia.
— Dacă găseşti un mod mai bun de a-ţi petrece timpul înainte de începerea competiţiei – şi să nu cumva să îndrăzneşti să-mi propui cititul – eşti bine-venită, cu condiţia să aducă la fel de mulţi bani ca asta. În plus, sunt bune ca antrenament, spectacolele cu public.
— Oamenii ăştia sunt insuportabili, ripostează Celia, deşi nu asta ar vrea să spună.
O fac să se simtă inconfortabil. Felul în care se uită la ea, privirile rugătoare şi ochii plini de lacrimi. O văd ca pe un lucru, o punte spre cei dragi, pe care i-au pierdut şi de care se agaţă cu disperare.
Vorbesc despre ea ca şi cum nici nu ar fi în încăpere, de parcă ar fi la fel de imaterială ca iubitele lor spirite. Trebuie să se forţeze să
nu se scuture când inevitabil o îmbrăţişează şi îi mulţumesc printre sughiţuri.
— Oamenii ăştia nu înseamnă nimic, spune tatăl ei. Nici măcar nu sunt în stare să bănuiască ce este ceea ce cred ei că văd sau că
aud. Este mai uşor pentru ei să-şi închipuie că primesc mesaje miraculoase din lumea cealaltă. De ce să nu profiţi de asta, mai ales că sunt atât de dornici să se despartă de banii lor pentru ceva atât de simplu?
44
Celia susţine în continuare că nicio sumă de bani nu merită
experienţa extrem de supărătoare, dar Hector insistă, iar în acest fel îşi continuă călătoriile, făcând mesele să leviteze şi producând ciocănituri fantomatice în fel de fel de pereţi frumos tapetaţi.
Fata nu conteneşte să fie uimită de felul în care clienţii ei îşi doresc comunicarea şi alinarea. Nici măcar o singură dată în viaţă
nu şi-a dorit să ia legătura cu răposata ei mamă şi are mari îndoieli că mama ei ar dori să-i vorbească dacă ar putea, mai ales pe căi atât de complicate.
Toate astea sunt minciuni, ar vrea ea să le spună. Morţii nu bântuie primprejur ca să ciocănească în mod politicos în ceşcuţe ori în mese de ceai şi să şoptească prin draperii unduitoare.
Când şi când le mai sparge câte un obiect preţios, dând vina pe spiritele neliniştite.
Tatăl ei îi alege diferite nume în timp ce schimbă locurile, dar foloseşte adesea Miranda, ştiind probabil cât de mult o enervează.
După luni de zile, a ajuns la capătul puterilor, încordată, extenuată de drumuri şi de faptul că tatăl ei abia dacă o lasă să
mănânce, susţinând că dacă arată ca şi cum ar fi de pripas o să pară
mai convingătoare, mai apropiată de cealaltă lume.
Dar abia după ce în timpul unei şedinţe de spiritism, când în loc să execute perfect înscenată coregrafie a leşinului şi-a pierdut de-adevăratelea cunoştinţa, îi permite o pauză la casa lor din New York.
Într-o după-amiază la ceai, între repetate căutături spre porţiile de dulceaţă şi de caimac pe care ea şi le întinde pe biscuiţi, Hector o anunţă că i-a contractat serviciile pentru acel sfârşit de săptămână, angajând-o la o văduvă neconsolată care locuieşte în cealaltă parte a oraşului şi care a fost de acord să plătească preţul dublu faţă de cel obişnuit.
— Am spus, ce-i drept, că poţi să te odihneşti, îi răspunde tatăl ei 45
la refuz, fără măcar să-şi ridice ochii de pe hârtiile împrăştiate pe masa de sufragerie. Ai avut trei zile, care ar trebui să-ţi fie suficiente. Arăţi bine. Ai să devii într-o bună zi chiar mai frumoasă
