Un grup s-a adunat în jurul unei platforme mai înalte. O femeie stă
pe platformă îmbrăcată într-un costum mulat, acoperit cu paiete negre şi argintii. Se răsuceşte şi se îndoaie într-un fel care este în acelaşi timp respingător şi elegant. Bailey se opreşte, alăturându-se spectatorilor, deşi e aproape dureros s-o priveşti.
Contorsionista ridică un cerc mic de metal de pe jos, fluturându-l 128
în aer din câteva mişcări simple, dar impresionante. Îl întinde unui bărbat din primele rânduri, pentru a confirma că este solid. Când el i-l dă înapoi, ea îşi trece trupul prin el, întinzându-şi membrele cu mişcări fluide, ca de dans.
După ce termină cu cercul, aşază o cutie mică în mijlocul platformei.
Cutia nu pare a fi mai lungă sau mai înaltă de un picior, deşi în realitate este ceva mai mare. În timp ce spectacolul în sine al unei persoane adulte (chiar dacă minione) care se comprimă într-un spaţiu atât de restrâns este impresionant, făcând abstracţie de detaliile cutiei, în cazul de faţă performanţa e copleşitoare datorită
faptului că acea cutie este din sticlă, complet transparentă.
Marginile sunt din metal, oxidat ca să aibă o nuanţă închisă, dar pereţii laterali şi capacul sunt din sticlă, aşa că femeia este vizibilă
tot timpul, permiţându-ţi să vezi cum se îndoaie, se răsuceşte şi se pliază în acel spaţiu minuscul. O face foarte încet, încât cea mai mică
mişcare a ei este o reprezentaţie de sine stătătoare, până când trupul şi capul au intrat în cutie şi a rămas afară doar o mână, înălţată
peste pereţii din sticlă. Priveliştea din unghiul lui Bailey pare imposibilă, ici o bucată de picior, colo curbura unui umăr, o parte din celălalt braţ sub o talpă.
Mâna rămasă afară face semne vesele înainte de a trage capacul după ea. Acesta se încuie automat, iar cutia este în mod cert închisă, cu trupul contorsionistei cât se poate de vizibil în interior.
Apoi cutia din sticlă cu femeia prinsă în interior se umple încet cu fum alb. Acesta se încolăceşte prin crăpăturile şi spaţiile minuscule care nu sunt ocupate de torsul ori de membrele ei şi se prelinge printre degetele ei care stau lipite de sticlă.
Fumul se îngroaşă ascunzând-o complet pe contorsionistă. În interiorul cutiei nu se mai vede decât fumul alb, iar acesta continuă
să se învolbureze şi să se vălurească pe sticlă.
129
Dintr-odată, cutia se deschide cu un pocnet. Pereţii de sticlă cad, iar capacul se prăbuşeşte. Fuioare de fum alb se încolăcesc în aerul nopţii. Cutia sau, mai bine zis, grămada mică de sticlă care a fost o cutie e goală. Contorsionista a dispărut.
Mulţimea aşteaptă câteva momente, dar nimic nu se întâmplă.
Ultimele dâre de fum se risipesc, mulţimea începe să se disperseze.
Din mers, Bailey cercetează cu atenţie locul, întrebându-se dacă
nu cumva contorsionista s-a ascuns sub platformă, dar aceasta e din lemn solid şi goală pe dedesubt. Femeia a dispărut complet, în ciuda faptului că e cât se poate de clar că nu avea unde să se ducă.
Bailey merge mai departe pe aleea şerpuită. Îşi termină cidrul şi găseşte o ladă în care să arunce ceaşca, deşi îndată ce-a aruncat-o în container, aceasta se face nevăzută.
Îşi vede de drum, citind inscripţiile de pe panouri, încercând să
se hotărască în care cort să intre. Unele sunt mai mari şi decorate cu înflorituri şi descrieri lungi ale ofertei lor.
Dar cel care îi atrage privirea e mai degrabă mic, la fel şi cortul pe care este pus. Litere albe ronde pe un fundal negru.
Numere de iluzionism ilustre
Uşa e deschisă şi spectatorii se înşiră pe un rând ca să intre în cort. Bailey li se alătură.
Interiorul este luminat de felinare negre din fier înşirate de-a lungul peretelui curb şi nu conţine altceva decât un cerc de scaune obişnuite din lemn cu o scenă în mijloc. Nu sunt decât vreo douăzeci, aşezate pe două rânduri, în trepte, astfel încât spectatorul să vadă la fel de bine de pe oricare din ele. Bailey alege un scaun de pe rândul interior, vizavi de intrare.
Restul scaunelor se ocupă repede, în afară de două: cel din stânga sa şi altul de cealaltă parte a scenei.
130
Bailey observă două lucruri dintr-odată.
Mai întâi, că nu mai poate să vadă intrarea. Locul prin care publicul a intrat apare acum ca un perete, care se confundă cu restul cortului.
Apoi, că o femeie cu păr închis la culoare, îmbrăcată într-o haină
neagră, s-a aşezat pe scaunul din stânga lui. E sigur că nu era acolo înainte ca uşa să dispară.
Atenţia îi este distrasă de la cele două evenimente în clipa în care scaunul gol aflat de cealaltă parte a scenei este cuprins de flăcări.
Imediat se instalează panica. Cei care ocupau locurile de lângă
scaunul în flăcări îşi abandonează poziţiile repezindu-se spre uşă, pentru a descoperi că nu mai există nicio uşă, ci doar un perete compact.
Flăcările cresc în înălţime, înconjurând de aproape scaunul, prelingându-se pe lângă lemn, deşi acesta nu pare să ardă.
Bailey se uită din nou spre femeia din stânga lui, iar ea îi face cu ochiul înainte de a se ridica în picioare şi a porni spre centrul scenei.
În mijlocul agitaţiei, ea îşi descheie calm nasturii hainei, şi-o scoate, aruncând-o cu un gest delicat spre scaunul care arde.