Ceea ce fusese o haină grea din lână se transformă într-o bucată
lungă de mătase neagră, care unduieşte ca o apă peste scaun.
Flăcările pier. Rămân doar nişte fuioare de fum suspendate în aer şi mirosul iute de lemn carbonizat, ce se preschimbă lent în parfumul liniştitor al unui şemineu, amestecat cu un iz de scorţişoară ori de cuişoare.
Femeia aflată în mijlocul scenei trage mătasea neagră, făcând-o să
fluture şi scoţând la iveală un scaun intact pe care s-au cocoţat câţiva porumbei albi ca spuma laptelui.
Încă un fâlfâit, iar mătasea neagră se pliază şi se curbează
transformându-se într-un joben negru. Femeia şi-l pune pe cap, etalând totodată o toaletă care seamănă cu o rochie de seară croită
131
dintr-o bucată de cer înstelat: mătase neagră presărată cu nişte cristale albe, scăpărătoare. Mulţumeşte publicului cu o uşoară
înclinare.
Iluzionista şi-a făcut intrarea.
Câţiva spectatori, printre care şi Bailey, reuşesc să aplaude, pe când cei care şi-au părăsit locurile se întorc la ele cu un aer tulburat şi totodată curios.
Spectacolul curge neîntrerupt. Numere despre care lui Bailey îi este greu să accepte că ar fi trucuri se topesc unul într-altul.
Porumbeii dispar adesea doar pentru a reapărea de sub pălării ori scaune. Mai e şi un corb negru, mult prea mare pentru a putea fi ascuns. Şi numai după un timp, Bailey începe să realizeze că, din cauza scaunelor aşezate în cerc, a formei şi dimensiunii reduse a spaţiului, nu e loc nici de oglinzi şi nici de trucaje cu lumina. Totul este aici. Palpabil. Iluzionista schimbă chiar şi ceasul de buzunar al unui spectator din metal în nisip şi din nou în ce a fost. La un moment dat, toate scaunele plutesc la o mică distanţă de pământ, iar în timp ce mişcarea e lină şi sigură, tocurile lui Bailey abia dacă mai ating podeaua, iar el se prinde cu mâinile de marginile scaunului.
La sfârşitul spectacolului, iluzionista se înclină rotindu-se, mulţumind întregului public în timp ce acesta aplaudă. Încheindu-şi rotaţia, ea nu mai e acolo. Rămân câteva reflexe scăpărătoare, ecouri ale cristalelor de pe rochia ei.
Uşa reapare în peretele cortului, iar spectatorii ies pe rând. Bailey rămâne în urmă, aruncând priviri spre locul unde a stat iluzionista.
Afară, deşi mai devreme nu era nimic acolo, a apărut o platformă, foarte asemănătoare cu cea pe care stătuse contorsionista. Doar că silueta aşezată pe platformă stă nemişcată.
Bailey e tentat să creadă că e o statuie, îmbrăcată într-o rochie albă
garnisită cu blană asortată, care coboară până la pământ. Părul şi pielea, chiar şi genele, sunt de un alb glaciar.
132
Dar se mişcă. Foarte, foarte încet. Atât de încet, încât Bailey nu poate sesiza mişcările, ci doar uşoarele modificări. Fulgi uşori de zăpadă iridescentă plutesc spre pământ, căzând de pe ea ca frunzele dintr-un copac.
Bailey se plimbă în jurul ei, privind-o din toate unghiurile. Ochii ei îl urmăresc, deşi pleoapele cu fulgi de zăpadă pe ele nu clipesc.
Pe platformă e prinsă o plăcuţă, pe jumătate ascunsă de rochia care coboară spre pământ.
Pe ea scrie: IN MEMORIAM, dar nu se spune despre cine este vorba.
133
Regulile jocului
1887 – 1889
Se ţin mult mai puţine dineuri ale circului acum, de când circul a fost pus pe picioare şi funcţionează cum trebuie, ajungând de sine stătător, cum s-a exprimat Chandresh la unul dintre aceste ospeţe, curând după noaptea deschiderii. Conspiratorii iniţiali se mai adună când şi când la un dineu, mai ales când circul are spectacole în apropiere, dar acest lucru se întâmplă destul de rar.
Domnul A.H- nu apare niciodată, deşi este permanent invitat.
Iar aceste întâlniri erau unicele ocazii pentru Marco de a-şi revedea maestrul.
Această absenţă continuă îi dă un sentiment de frustrare.
După un an fără niciun semn, fără un cuvânt sau măcar o apariţie scurtă a melonului său sur, Marco hotărăşte să-l caute.
Nu-i ştie adresa din acel moment. Presupune pe bună dreptate că
probabil e vorba de un loc în care s-a stabilit temporar şi că în momentul în care el i-ar da de urmă, acesta se va fi mutat deja într-o locuinţă nouă, la fel de temporară.
De aceea, Marco scrijeleşte o serie de simboluri în promoroaca de pe geamul dinspre stradă al apartamentului său, folosindu-se pentru ghidare de coloanele muzeului de vizavi. Majoritatea simbolurilor sunt indescifrabile atât timp cât lumina nu cade pe ele într-un anumit unghi, dar împreună formează un A mare.
A doua zi, răsună un ciocănit la uşă.
Ca de obicei, bărbatul în costum cenuşiu refuză să intre în apartament. Rămâne pe hol, fixându-l pe Marco cu o privire rece, cenuşie.
— Care îţi este dorinţa? îl întreabă el.
— Aş vrea să ştiu dacă mă descurc bine, spune Marco.
134
