Bailey se mulţumeşte să dea din umeri.
— Sper că nu, spune şi mama.
Tăcerea revine, iar Bailey priveşte pe fereastră afară, întrebându-se ce înseamnă exact căderea serii. Îşi zice că poate cel mai bine ar fi să se ducă la porţi de îndată ce se lasă amurgul şi să aştepte acolo, dacă e nevoie. Simte cum îl mănâncă tălpile sub masă şi se întreabă
oare când va reuşi să scape.
Durează o veşnicie până când masa este debarasată, o veşnicie cât o ajută pe mama la spălatul vaselor. Caroline se face nevăzută în camera ei, iar tata scoate ziarul.
— Unde te duci? îl întreabă mama, văzându-l că îşi pune fularul la gât.
— Mă duc la circ, răspunde Bailey.
— Să nu vii târziu, îi cere ea. Ştii că ai treabă.
— N-am să vin, promite Bailey, fericit că mama a uitat să
specifice o oră, lăsând „târziu” la voia interpretării fiecăruia.
— Ia-o şi pe sora ta, adaugă ea.
Numai pentru că nu-i chip să iasă din casă fără ca mama să vadă
dacă a trecut sau nu pe la Caroline, Bailey se opreşte şi bate în uşa pe jumătate închisă a surorii lui.
— Pleacă de aici, îl alungă Caroline.
— Mă duc la circ, dacă ai chef să vii cu mine, zice Bailey pe un ton morocănos.
Ştie prea bine care va fi răspunsul ei.
— Nu, răspunde ea la fel de previzibil ca tăcerea de la masă. Ce prostie, mai zice, aruncându-i o privire dispreţuitoare.
Bailey părăseşte casa fără vreun cuvânt, lăsând vântul să
trântească uşa din faţă în urma lui.
126
Soarele tocmai începe să apună, şi afară sunt mult mai mulţi oameni ca de obicei la această oră, cu toţii îndreptându-se în aceeaşi direcţie.
În timp ce merge, entuziasmul începe să-i piară. Poate că e într-adevăr o prostie. Poate că nu va mai fi la fel.
Când ajunge pe câmpul unde se află circul, mulţimea s-a adunat deja, iar el constată uşurat că sunt numeroşi spectatori de vârsta lui, sau mai mari, şi doar puţini dintre ei sunt cu copii. Două fete cam de-o seamă cu el chicotesc când trece pe lângă ele, încercând să-i capteze atenţia. N-ar putea spune dacă trebuie să se simtă flatat ori nu.
Bailey îşi găseşte un loc în mulţime unde să stea. Aşteaptă, cu ochii aţintiţi asupra porţilor de fier închise, întrebându-se dacă
circul va fi diferit de cel pe care şi-l aminteşte.
Şi se mai întreabă, cu inima strânsă, dacă fata cu păr roşu îmbrăcată în alb o fi pe undeva pe acolo.
Razele portocalii ale soarelui la apus fac ca totul, inclusiv circul, să pară că a luat foc, ca apoi lumina să dispară complet. Se întâmplă
mai repede decât se aşteptase Bailey, acel moment de trecere de la foc la amurg, iar apoi luminile circului încep să scapere pe toate corturile. Mulţimea scoate exclamaţii de uimire pe măsură, iar cei din faţă rămân cu gura căscată când pancarta mare de deasupra porţilor începe să licărească şi să scânteieze. Bailey nu-şi poate ascunde zâmbetul când se luminează pe deplin, strălucind ca un far: Le Cirque des Rêves.
În timp ce ziua a trecut obositor de încet, coada care s-a făcut la intrare se mişcă remarcabil de repede, şi curând Bailey e la ghereta de bilete, cumpărând un singur bilet.
Aleea şerpuitoare presărată cu stele pare fără sfârşit în timp ce-şi pipăie drumul prin cotloane întunecate, anticipând nerăbdător strălucirea de la capăt.
127
Primul lucru care-i vine în minte când ajunge în curtea luminată
este că mirosul este acelaşi, de fum, caramel şi altceva pe care nu reuşeşte să-l identifice.
Nu-i sigur de unde să înceapă. Sunt atât de multe corturi, atât de multe opţiuni. Îşi zice că mai bine s-ar plimba o vreme de colo-colo înainte de a hotărî în care cort să intre.
Îşi zice de asemenea că, învârtindu-se pur şi simplu prin circ, ar putea să-şi mărească şansele de a da peste fata cu păr roşu. Deşi refuză să recunoască faţă de sine însuşi că pe ea o caută. E stupid să
te uiţi după o fată pe care n-ai văzut-o decât o singură dată, cu ani în urmă, în circumstanţe extrem de ciudate. Nu există niciun motiv ca ea să-şi amintească de el, ori să-l recunoască, şi de fapt nici el nu e prea sigur că o va recunoaşte.
Se hotărăşte să se plimbe prin curtea cu rugul aprins şi mai departe, iar apoi să se întoarcă. E un plan la fel de bun ca oricare altul şi poate că sunt mai puţini oameni la celălalt capăt.
Dar mai întâi decide să-şi ia un cidru fiert. Nu-i ia mult timp până găseşte în curte un vânzător ambulant. Plăteşte pentru o ceaşcă de băutură aromată şi aburindă, servită în nişte vase cu pătrăţele alb-negre, iar timp de o clipă se întreabă dacă prima sorbitură va fi la fel de gustoasă ca în amintirea lui. A rechemat acel gust de nenumărate ori în minte şi, în pofida abundenţei de mere din zonă, niciun cidru cu sau fără mirodenii n-a mai fost aşa de bun.
Şovăie înainte de a bea. Are un gust chiar mai bun decât în amintire.
Alege o alee şi porneşte pe ea printre intrările în diferitele corturi.
