122
SPÂNZURATUL
În acest cort, suspendaţi sus, deasupra capului tău, sunt oameni.
Acrobaţi, trapezişti, echilibrişti. În lumina unor lămpi rotunde care atârnă din tavanul cortului ca nişte planete sau aştri.
Dedesubt nu se află plase.
Urmăreşti spectacolul din acest punct de observaţie precar, aflându-te sub ei, cu nimic între voi.
Sunt acolo fete în costume din pene care se rotesc la diferite înălţimi, suspendate de panglici pe care le pot manipula. Marionete care îşi controlează sforile.
Scaune obişnuite cu picioare şi speteze sunt folosite ca trapeze.
Sfere asemănătoare unor colivii se ridică şi coboară, în timp ce unul sau mai mulţi acrobaţi se deplasează din interiorul spre exteriorul unei sfere, postându-se în vârf sau prinzându-se de barele de la bază.
În centrul cortului se află un bărbat în frac, care stă agăţat, cu un picior prins într-o frânghie argintie, cu mâinile strânse la spate.
Începe să se mişte lent, extrem de lent. Braţele i se depărtează de corp, mai întâi unul, apoi celălalt, până când amândouă îi atârnă
sub cap.
Începe să se rotească. Tot mai iute şi mai iute, până când nu mai e decât un vârtej la capătul frânghiei.
Dintr-odată, se opreşte şi cade.
Mulţimea se desparte în două sub el, eliberând pământul golaş şi dur de dedesubt.
Nu suporţi să vezi aşa ceva. Dar nici nu poţi să-ţi iei privirile de la el.
Apoi se opreşte la nivelul ochilor mulţimii, agăţat de frânghia argintie care acum pare nesfârşit de lungă. Cu jobenul neclintit pe 123
cap, cu braţele lipite de corp.
În timp ce mulţimea îşi recapătă suflarea, el ridică o mână
înmănuşată şi îşi scoate pălăria.
Îndoindu-se din talie, execută o reverenţă răsturnată, teatrală.
124
Oniromanţie
CONCORD, MASSACHUSETTS, OCTOMBRIE 1902
Bailey petrece întreaga zi rugându-se ca soarele să apună, dar acesta îl sfidează şi îşi parcurge drumul pe cer în ritmul obişnuit, ritm pe care Bailey nu l-a prea băgat în seamă până acum şi care azi i se pare ucigător de lent. Aproape că îşi doreşte să fi fost o zi de şcoală, ca să fi avut ceva de făcut pentru a trece timpul mai repede.
Se întreabă dacă e cazul să tragă un pui de somn, dar e mult prea surescitat de apariţia neaşteptată a circului pentru a putea să
doarmă.
Masa de prânz trece la fel ca în ultimele luni, cu lungi perioade de tăcere, întrerupte de încercările mamei de a face conversaţie şi de oftatul ocazional al lui Caroline.
Mama aduce vorba despre circ sau, mai degrabă, despre afluxul de oameni pe care îl va atrage.
Băiatul se aşteaptă să se lase din nou tăcerea, dar Caroline se întoarce spre el.
— Bailey, parcă ultima dată când circul a fost aici te-am provocat să te furişezi înăuntru, nu-i aşa?
Tonul este uşor, străbătut de curiozitate, de parcă, într-adevăr, nu şi-ar aminti dacă respectivul lucru s-a întâmplat ori ba.
— În timpul zilei? întreabă mama.
Caroline dă din cap nesigură.
— Da, spune Bailey liniştit, dorind ca tăcerea apăsătoare dinainte să se lase din nou.
— Bailey! zice mama lui, reuşind să-i facă numele să sune a dezamăgire combinată cu admonestare.
Nu prea înţelege în ce constă vina lui, el fiind cel provocat şi nu provocatorul, dar Caroline răspunde înainte ca el să apuce să
125
protesteze.
— Dar n-a făcut-o, mai spune ea, ca şi cum dintr-odată şi-ar aminti cât se poate de clar incidentul.
