Maestrul îl priveşte o clipă cu aceeaşi expresie indescifrabilă pe chip ca întotdeauna.
— Munca ta a fost suficientă, zice el.
— În felul ăsta o să se desfăşoare competiţia? vrea să ştie Marco.
Manipulând circul? Cât timp o să ţină?
— Ţi s-a oferit un loc în cadrul căruia să te desfăşori, îi spune instructorul. Îţi expui priceperea cât de bine poţi, iar adversarul tău procedează la fel. Activitatea voastră nu se interferează. Totul va continua în acest fel până când vom avea un învingător. Nu-i chiar atât de complicat.
— Nu sunt sigur că am înţeles regulile, continuă Marco.
— Nici nu trebuie să le înţelegi. Trebuie doar să le urmezi. După
cum am spus, munca ta a fost suficientă.
E pe cale să plece, dar apoi şovăie.
— Să nu mai faci asta niciodată, spune el arătând peste umărul lui Marco spre geamul acoperit de promoroacă.
Apoi se întoarce cu spatele şi pleacă.
Simbolurile de pe geam se topesc în dâre lipsite de înţeles.
*
E miezul zilei, iar circul doarme liniştit, doar Celia Bowen stă în faţa Caruselului şi se uită cum creaturile albe, negre şi argintii îi trec prin faţa ochilor suspendate de nişte panglici, fără călăreţi.
— Nu-mi place, spune o voce din spatele ei.
Hector Bowen nu e mai mult decât o apariţie în cortul slab luminat. Costumul lui închis la culoare se pierde în penumbră.
Lumina schimbătoare prinde şi reflectă strălucirea cămăşii lui, argintiul părului, iar privirea lui dezaprobatoare scânteiază în timp ce urmăreşte Caruselul peste umărul fiicei sale.
— De ce nu? îi răspunde Celia fără să se întoarcă. Este extrem de popular. Şi a însemnat foarte multă muncă; ceea ce ar trebui să
conteze, papa.
135
Pufnetul lui dispreţuitor e doar un ecou a ceea ce era odinioară, iar Celia e mulţumită că el nu-i poate vedea zâmbetul la auzul sunetului acela moale.
— N-ai fi atât de nechibzuită dacă eu nu…
Vocea i se stinge odată cu un fluturat al mâinii lui transparente chiar lângă braţul ei.
— Nu trebuie să fii supărat pe mine din cauza asta, spune Celia.
Ţi-ai făcut-o cu mâna ta şi nu e vina mea că nu mai poţi s-o dregi.
Iar în ceea ce mă priveşte, nu sunt defel nechibzuită.
— Cât de multe i-ai povestit arhitectului ăla al tău? o întreabă
tatăl ei.
— I-am povestit cât am considerat eu că trebuie să ştie, răspunde Celia în timp ce el alunecă pe lângă ea, ducându-se să inspecteze Caruselul. Îi place să-şi depăşească limitele, iar eu m-am oferit să-l ajut să meargă şi mai departe. E cumva domnul Barris adversarul meu? Ar fi o mare perfidie din partea lui să-mi construiască un carusel numai pentru a evita orice bănuială.
— Nu este el adversarul tău, rosteşte Hector cu un gest depreciativ, făcând să fâlfâie dantela de la manşetele cămăşii. Deşi acest lucru ar putea fi prea bine considerat înşelăciune.
— Dar de ce folosirea unui inginer care să pună în practică o idee nu se potriveşte în ansamblu, papa? Am discutat ideea, el s-a ocupat de proiect şi de construcţie, iar eu… am îmbogăţit-o. Nu vrei să te dai în Carusel? Face mai mult decât să meargă în cerc.
— Evident, zice Hector, uitându-se în jos spre tunelul întunecat în care dispare şirul de creaturi. Dar tot nu-mi place.
Celia oftează, îndreptându-se spre marginea Caruselului pentru a mângâia capul unui corb supradimensionat când acesta trece prin faţa ei.
— Sunt deja nenumărate elemente în acest circ care se bazează pe colaborare, spune ea. De ce nu pot folosi asta în avantajul meu? Îmi 136
tot spui că trebuie să fac mai mult decât spectacolele mele, dar eu sunt nevoită să-mi creez mai întâi ocaziile pentru a ajunge acolo. Iar domnul Barris îmi este de mare ajutor în acest sens.
— Munca alături de altă persoană nu va face decât să te tragă în jos. Oamenii ăştia nu-ţi sunt prieteni, sunt irelevanţi, iar unul dintre ei îţi este adversar, nu uita asta.
— Deci ştii cine e, nu-i aşa? întreabă Celia.
— Am o bănuială.
— Dar n-ai să-mi spui.
— Identitatea adversarului tău nu contează.
