— Contează pentru mine.
Hector se încruntă, urmărind-o cum se joacă fără vreun gând anume cu inelul de pe mâna ei dreaptă.
— N-ar trebui, spune el.
— Dar adversarul meu ştie cine sunt, nu-i aşa?
— Într-adevăr, în afară de cazul în care ar fi de-a dreptul idiot, dar nu-i stă în fire lui Alexander să-şi aleagă elevi proşti. Dar asta nu contează. E mai bine pentru tine să-ţi faci treaba fără a fi influenţată de adversarul tău, şi fără aceste colaborări cum le spui tu.
Face un gest cu braţul spre Carusel, iar panglicile încep să
tremure, de parcă un vânticel din cele mai uşoare ar fi pătruns în cort.
— Cum e mai bine? întreabă Celia. Cum poate fi ceva mai bine decât orice altceva de aici? Cum poate fi comparat un cort cu celălalt? Cum ai putea să judeci lucrurile de aici?
— Asta nu-i treaba ta.
— Cum pot să excelez într-un joc dacă nu-mi spui care sunt regulile?
Creaturile suspendate îşi întorc capul spre strigoiul din mijlocul lor. Grifoni, vulpi şi dragoni se holbează spre el cu ochi negri, lucioşi.
137
— Încetează, se răsteşte Hector la fiica lui.
Creaturile privesc din nou ţintă înainte, dar unul dintre lupi mârâie în momentul în care îşi reia poziţia.
— Nu iei lucrurile în serios aşa cum ar trebui, o ceartă el.
— E un circ, răspunde Celia, e greu să iei totul în serios.
— Circul e doar un loc de desfăşurare.
— Atunci nu este vorba de un joc sau de o competiţie, ci de o expoziţie.
— E mai mult decât atât.
— Cum adică? întreabă Celia, dar tatăl ei se mulţumeşte să dea din cap.
— Ţi-am spus toate regulile pe care trebuie să le ştii. Încerci să
atingi limita de sus a priceperii tale folosind acest circ ca pe un loc de expunere. Te dovedeşti a fi mai bună şi mai puternică. Faci tot ce poţi pentru a-ţi eclipsa adversarul.
— Şi când se va hotărî că unul dintre noi l-a eclipsat pe celălalt?
— Eu nu hotărăsc nimic, spune Hector. Încetează cu întrebările.
Fă mai mult. Şi pune capăt acestor colaborări.
Înainte ca ea să-i răspundă, se face nevăzut, lăsând-o singură în lumina strălucitoare a Caruselului.
*
La început, scrisorile pe care Marco le primea de la Isobel soseau des, dar pe măsură ce minunatul circ călătoreşte spre oraşe şi ţări tot mai îndepărtate, trec săptămâni, chiar luni, între aceste misive.
Când, în sfârşit, soseşte o scrisoare, nici măcar nu-şi mai scoate haina înainte de a deschide plicul.
Trece rapid peste paginile de început cu întrebări politicoase despre felul în care îşi petrece el zilele la Londra, cu remarci despre cât de tare îi lipseşte oraşul, cât de tare îi lipseşte el.
Evenimentele de la circ sunt relatate cu grijă, dar cu asemenea precizie şi simţ al realităţii, încât îi este cu neputinţă să-şi imagineze 138
lucrurile în toată bogăţia detaliilor, aşa cum şi-ar dori. Descrierile ei sar peste ce i se pare anodin, cum ar fi călătoria şi trenul, deşi Marco e sigur că nu se pot deplasa doar cu trenul.
Depărtarea e resimţită cu putere, în pofida contactului menţinut cu ajutorul hârtiei şi al cernelii.
Şi sunt atât de puţine lucruri despre ea. Isobel nici măcar nu-i notează numele pe vreuna din pagini, referindu-se la ea în trecere, drept iluzionista, o măsură de precauţie pe care el însuşi a impus-o, iar acum o regretă.
Vrea să ştie totul despre ea.
Cum îşi petrece timpul când nu are spectacol.
Cum interacţionează cu publicul.
Cum îşi bea ceaiul.
Nu se poate hotărî s-o întrebe pe Isobel toate aceste lucruri.
Când îi răspunde, îi cere să-i scrie cât mai des cu putinţă.
