Faţă de mine a fost mereu foarte îndatoritoare. N-am văzut-o niciodată făcând ceva ieşit din comun în afara spectacolelor. Spui că
face toate aceste mişcări, şi cu toate astea eu n-o văd niciodată
făcând ceva. De unde ştii că nu e opera lui Ethan Barris copacul acela?
— Domnul
Barris
este
capabil
să
creeze
mecanisme
impresionante, dar ăsta nu e opera lui. Ea a fost cea care i-a înfrumuseţat caruselul, sunt sigur. Mă îndoiesc că un inginer, chiar înzestrat cu talentul domnului Barris, e în stare să facă un grifon pictat să respire. Copacul ăsta are rădăcini în pământ, e un copac viu, chiar dacă nu are frunze.
Marco îşi îndreaptă din nou atenţia spre desen, urmărind liniile 153
copacului cu vârful degetelor.
— Ţi-ai pus vreo dorinţă? întreabă Isobel calm.
Marco închide carnetul fără să-i răspundă la întrebare.
— Spectacolele ei încep tot la şi un sfert? întreabă la rândul lui Marco, scoţând un ceas din buzunar.
— Da, dar… ai de gând să stai acolo şi să-i urmăreşti spectacolul?
vrea să ştie Isobel. Abia dacă au loc douăzeci de oameni în cortul ei, o să te vadă. N-o să i se pară ciudat că eşti aici?
— N-are să mă recunoască, o asigură Marco. Ceasul se face nevăzut din mâna lui. De câte ori apare un nou cort, ţi-aş fi recunoscător dacă mi-ai da de veste.
Se răsuceşte pe călcâie şi pleacă atât de repede, încât flăcările lumânărilor se zbat în curentul de aer iscat.
— Mi-e dor de tine, spune Isobel când el pleacă, dar cuvintele ei se pierd în ropotul şiragurilor din perdeaua ce se închide în urma lui.
Isobel îşi trage din nou vălul negru ca o ceaţă peste faţă.
*
După ce şi ultimul dintre clienţi a plecat la primele ore ale dimineţii, Isobel scoate pachetul de cărţi de Marseilles din buzunar.
Îl poartă întotdeauna la ea, dar pentru ghicitul la circ foloseşte alt pachet, o variantă făcută la comandă, în alb, negru şi nuanţe de gri.
Din pachetul de cărţi trage una singură. Ştie ce este încă înainte de-a o întoarce pe faţă. Îngerul desenat pe faţă este doar o confirmare a ceea ce ea bănuieşte deja.
Nu mai pune cartea la loc în pachet.
154
Atmosferă
LONDRA, SEPTEMBRIE 1891
Circul e din nou în apropiere de Londra, trenul sosind chiar după
căderea nopţii, fără să atragă atenţia. Vagoanele se desfac, uşile şi coridoarele alunecă într-o parte, formând şiruri de camere fără
ferestre, fâşii de ţesătură se înfăşoară în jurul lor, frânghii se întind şi diferite platforme se asamblează de la sine printre perdele atent aranjate în falduri.
(Membrii trupei presupuneau că există o echipă care executa montajul în timp ce ei îşi despachetau cuferele, deşi unele etape ale procesului erau în mod clar automatizate. Asta a fost pe vremuri, acum însă nu există nicio echipă, nu există manipulanţi nevăzuţi care mută piesele de decor la locul lor. Nu mai sunt necesari.) Corturile se înalţă de acum liniştite şi întunecate, deoarece circul nu se va deschide până a doua zi seara.
Pe când cei mai mulţi artişti îşi petrec seara în oraş cu vechi prieteni şi prin localurile favorite, Celia Bowen stă singură în apartamentul ei din spatele scenei.
Camerele ei sunt modeste în comparaţie cu ale altora, ascunse în spatele corturilor, dar sunt pline cu piese de mobilier vechi şi cărţi.
Lumânări de toate felurile ard zglobiu peste tot, luminând porumbeii care dorm în coliviile lor atârnate printre perdele bogate din brocat frumos colorat. Un sanctuar intim, confortabil şi liniştit.
Bătaia în uşă o ia prin surprindere.
— Aşa ai de gând să-ţi petreci întreaga seară? întreabă Tsukiko aruncând o privire spre cartea din mâna Celiei.
— Înţeleg că ai venit să-mi sugerezi o alternativă? răspunde Celia.