Contorsionista arareori vine în vizită doar de dragul vizitei.
155
— Am o invitaţie şi mă gândeam că ai putea să mă însoţeşti, spune Tsukiko. Stai prea mult timp singură.
Celia încearcă să protesteze, dar Tsukiko insistă, scoate una dintre cele mai elegante rochii ale Celiei, una dintre puţinele cu un strop de culoare, dintr-o catifea albastru-închis cu garnituri aurii.
— Unde ne ducem? se interesează Celia, dar Tsukiko refuză să-i răspundă. Şi e prea târziu pentru teatru sau balet.
Celia izbucneşte în râs când ajung la Lefèvre.
— Ai fi putut să-mi spui, îi reproşează ea contorsionistei.
— Atunci n-ar mai fi fost nicio surpriză, răspunde Tsukiko.
Celia n-a participat decât la o singură reuniune organizată de Lefèvre, iar aceea a fost mai mult o recepţie în avanpremiera deschiderii circului decât un dineu de la miezul nopţii. Şi, deşi a fost în casă doar de câteva ori de la audiţie până în seara deschiderii, descoperă că îi cunoaşte pe toţi oaspeţii.
Sosirea ei împreună cu Tsukiko e o surpriză pentru toţi, dar este salutată cu căldură de Chandresh, este servită cu un pahar de şampanie şi condusă degrabă în salon înainte să apuce să se scuze pentru venirea neanunţată.
— Cere să se mai pună un tacâm la masă, îi spune Chandresh lui Marco, înainte de a face alături de ea turul invitaţilor pentru a se asigura că îi cunoaşte pe toţi.
Ciudat e că el este singurul care pare a nu-şi aminti că ea îi ştie.
Mme Padva, elegantă ca de obicei, poartă o rochie în culorile ruginii ale toamnei, strălucind în luminile lumânărilor. Surorile Burgess şi domnul Barris par să se amuze deja pe socoteala faptului că toţi trei sunt îmbrăcaţi în diferite nuanţe de albastru, un detaliu cu totul neplanificat, rochia Celiei fiind văzută ca o dovadă în plus că albastrul e pur şi simplu culoarea la modă.
Vine vorba şi de un alt musafir, care ar putea sau nu să apară, dar Celia nu îi reţine numele.
156
Se simte uşor stingheră în această societate de oameni care se cunosc de multă vreme, dar Tsukiko se străduieşte s-o includă în conversaţie, iar domnul Barris e într-atât de atent la orice cuvânt pe care îl rosteşte, încât Lainie simte nevoia să-l necăjească în legătură
cu asta.
Deşi Celia îl cunoaşte pe domnul Barris destul de bine, căci s-au întâlnit de mai multe ori şi au schimbat numeroase scrisori, e de-a dreptul remarcabil cum reuşeşte el să dea impresia că nu sunt decât nişte cunoştinţe întâmplătoare.
— Ar fi trebuit să vă faceţi actor, îi şopteşte ea când e sigură cu nu-i poate auzi nimeni.
— Ştiu, îi răspunde el sincer mâhnit. E într-adevăr păcat că mi-am ratat vocaţia.
Celia n-a stat niciodată de vorbă cu vreuna din surorile Burgess –
Lainie e mai vorbăreaţă decât Tara –, dar în această seară află mai multe detalii despre contribuţia lor în proiectarea circului. În vreme ce costumele create de Mme Padva şi realizările inginereşti ale domnului Barris sunt evidente, amprenta surorilor Burgess e mai subtilă, deşi este prezentă în aproape orice lucru din circ.
Parfumurile, sunetele, calitatea luminii. Chiar şi greutatea perdelelor de catifea de la intrare li se datorează. Au făcut în aşa fel încât orice element să pară de la sine înţeles.
— Ne place să ne adresăm tuturor simţurilor, spune Lainie.
— Unora mai mult decât altora, adaugă Tara.
— Adevărat, o aprobă sora ei. Mirosul e adesea subestimat, deşi are o mare putere evocatoare.
— Sunt inegalabile când vine vorba de atmosferă, se adresează
Chandresh Celiei, alăturându-li-se şi schimbându-i paharul gol de şampanie cu unul plin. Amândouă sunt pur şi simplu inegalabile, repetă el.
— Şmecheria e să faci ca şi cum nimic nu ar fi dinadins, şopteşte 157
Lainie. Să faci artificialul să pară natural.
— Să uneşti toate elementele, o completează Tara.
Celiei i se pare că fac ceva asemănător şi cu societatea din acea seară. Se îndoieşte că întâlnirile ar fi continuat atâta vreme după
deschiderea circului fără hohotele de râs contagios al surorilor Burgess. Ştiu să pună întrebările cele mai potrivite pentru a înviora conversaţia, evitând orice derapaje.
Iar domnul Barris oferă un contrast plăcut, prin firea lui serioasă
şi prevenitoare, echilibrând dinamica grupului.
O mişcare în hol îi atrage atenţia Celiei, iar ea ştie imediat care e cauza, deşi oricine altcineva ar crede că responsabile pentru acea reflexie sunt nişte lumânări sau oglinzi.
Iese neobservată în hol şi se furişează pentru a nu fi văzută în biblioteca întunecoasă care se află vizavi de salon. E luminată doar de un panou din sticlă colorată, un apus de soare ce se întinde pe un perete, revărsând valuri de culori calde peste rafturile din apropiere în timp ce restul camerei rămâne cufundat în întuneric.
— Oare chiar nu am dreptul să mă bucur şi eu de o seară fără a fi urmărită de tine? şopteşte Celia în întuneric.
— Nu cred că angajamentele de acest fel sunt un mod potrivit de a-ţi petrece timpul, îi răspunde tatăl ei, în vreme ce lumina apusului îi prinde o parte din chip, iar plastronul cămăşii i se colorează în roşu.
— Nu poţi să-mi dictezi cum să-mi petrec fiecare clipă din viaţă, papa.
