— De ce nu mi-ai povestit nimic despre asta?
Ignorându-i întrebarea, Marco îi arată un carnet deschis, iar în lumina pâlpâitoare Isobel izbuteşte să desluşească un copac negru şi golaş. Nu seamănă cu cei desenaţi în carnetele lui, pentru că acesta este acoperit cu lumânări albe, arzând. De jur împrejurul desenului principal sunt schiţe amănunţite ale unor crengi răsucite, surprinse din diverse unghiuri.
— Ăsta-i Copacul Dorinţelor, zice Isobel. E nou.
— Ştiu că e nou. De ce nu mi-ai spus nimic despre el?
— N-am avut timp să-ţi scriu, răspunde Isobel. Şi nici măcar nu eram sigură dacă era sau nu făcut de tine. Semăna cu ceva ce ar fi putut fi făcut de tine. E minunat cum se adaugă dorinţele, aprinzând o lumânare de la una care arde deja şi aşezând-o pe o creangă. Dorinţe noi aprinse de vechi dorinţe.
— E al ei, zice Marco, retrăgând carnetul.
— Cum de eşti atât de sigur? vrea să ştie Isobel.
Marco se opreşte o clipă, uitându-se în jos spre schiţă, nemulţumit că nu a reuşit să surprindă frumuseţea copacului în desenele făcute la repezeală.
— Simt asta, spune el. E ca atunci când ştii că vine furtuna, o schimbare a curenţilor de aer dimprejur. De cum am intrat în cort, am simţit-o, şi devine mai puternică în apropierea copacului. Nu 151
ştiu dacă e perceptibilă pentru cineva neobişnuit cu asemenea senzaţii.
— Şi crezi că ea poate simţi ce faci tu în acelaşi fel? întreabă
Isobel.
Marco nu se gândise la acest lucru până acum, deşi pare plauzibil. Ideea îi provoacă o ciudată senzaţie de plăcere.
— Nu ştiu, se mulţumeşte el să-i spună lui Isobel.
Isobel ridică pe creştet vălul care îi aluneca peste faţă.
— Ei bine, spune ea, acum ştii de el şi poţi să faci ce vrei în privinţa lui.
— Nu merge chiar aşa, explică Marco. Nu pot folosi ceea ce face ea în scop personal. Părţile trebuie să rămână separate. Dacă am juca şah, aş putea să-i elimin pur şi simplu piesele de pe tablă.
Singurul lucru pe care pot să îl fac este să ripostez cu piesele mele când ea face o mişcare.
— Dar în cazul ăsta jocul nu se va sfârşi niciodată, remarcă
Isobel. Cum poţi face şah mat un circ întreg? Nu are sens.
— Nu e ca la şah, protestează Marco, străduindu-se să explice ceva ce el a început în sfârşit să priceapă, deşi nu-şi găseşte cuvintele.
Aruncă o privire spre masa ei, unde câteva cărţi au rămas cu faţa în sus. Una dintre ele îi atrage în mod special atenţia.
— E ca asta, spune el, arătând spre femeia care ţine în mâini o balanţă şi o spadă, având cuvintele La Justice scrise sub picioare. E
ca perechea de talgere a balanţei: o parte e a mea, cealaltă a ei.
O balanţă din argint apare pe masă între cărţile de joc, într-un echilibru precar, pe fiecare talger fiind îngrămădite diamante ce scânteiază în lumina lumânării.
— Aşadar, scopul este să înclini balanţa în favoarea ta? întreabă
Isobel.
Marco dă din cap, răsfoindu-şi carnetul. Dă foile înapoi spre 152
pagina cu copacul.
— Dar dacă amândoi tot adăugaţi în talgerul vostru, sporind pe rând greutatea de pe fiecare parte, spune Isobel, urmărind balanţa ce se leagănă uşor, nu veţi sfârşi prin a o rupe?
— Nu cred că asta e cea mai bună comparaţie, zice Marco, iar balanţa dispare.
Isobel se încruntă spre locul rămas gol.
— Cât timp are să dureze asta? se interesează ea.
— Habar nu am, spune Marco. Vrei să pleci? o întreabă, ridicându-şi ochii spre ea. Neştiind ce răspuns ar vrea să primească
la întrebare.
— Nu, spune Isobel. Nu… nu vreau să plec. Îmi place aici. Dar mi-ar face plăcere să şi înţeleg. Poate că dacă aş înţelege mai bine, aş
putea fi mai de folos.
— Eşti de folos, o asigură Marco. Probabil că singurul meu avantaj este că ea nu ştie cine sunt eu. Nu are decât circul la care să
reacţioneze, pe când eu te am pe tine care o urmăreşti.
— Dar n-am observat nicio reacţie, protestează Isobel. E foarte retrasă. Citeşte mai mult decât oricine. Gemenii Murray o adoră.
