— Poţi să vezi ceva pe mine? îl întreabă pe Widget.
Băieţelul îşi mijeşte o vreme ochii în direcţia ei în timp ce mestecă
floricele.
— Camere care miros a pudră şi haine vechi, spune el. O doamnă
care plânge tot timpul. Un bărbat-stafie într-o cămaşă cu volane care te urmăreşte peste tot şi… Widget se opreşte, încruntându-se.
— L-ai făcut să dispară, adaugă el. Nu mai e nimic acolo. Cum ai făcut asta?
— Unele lucruri nu sunt pentru a fi văzute, remarcă Celia.
Widget îşi răsfrânge buza de jos, bosumflându-se, dar asta durează doar până vâră un nou pumn de floricele în gură.
Celia priveşte înapoi spre curtea principală unde rugul aprins 148
luminează marginile corturilor, proiectând umbrele mişcătoare ale spectatorilor pe pânza vărgată.
Rugul nu se stinge niciodată, flăcările nu contenesc să ardă.
Chiar şi atunci când circul se deplasează, focul nu se stinge, ci este mutat ca atare dintr-un loc în altul. Arzând mocnit pe toată
durata călătoriei cu trenul, pus la adăpost în cazanul său de fier.
A ars necontenit de la ceremonia aprinderii din seara de deschidere.
Iar din acea clipă, Celia ştie cu certitudine că, în momentul în care focul a fost aprins, ceva a fost pus în mişcare, cuprinzând întreg circul şi pe toţi cei din interiorul său.
Inclusiv pe gemenii nou-născuţi.
Widget născut chiar înainte de miezul nopţii, la sfârşitul vechii zile. Poppet, câteva clipe mai târziu, în noua zi care tocmai începea.
— Poppet, spune Celia îndreptându-şi din nou atenţia spre fetiţa care îşi face de lucru cu manşeta jachetei, dacă mai vezi lucruri în stele care ţi se par importante, te rog să-mi spui şi mie de ele, da?
Poppet încuviinţează cu un aer solemn, vălătuci de păr roşu mişcându-se în valuri. Se întinde s-o întrebe pe Celia ceva, cu o privire extrem de serioasă.
— Aş putea primi un măr învelit în caramel? zice ea.
— Mie mi s-au terminat floricelele, se plânge Widget arătând punga goală.
Tânăra femeie ia punga şi o împătureşte sub privirile gemenilor în pătrate tot mai mici, până când aceasta dispare complet. Când bat din palme, mâinile lui Widget nu mai sunt pline de caramel, deşi el nici măcar nu observă.
Celia cumpăneşte o clipă, în timp ce Widget încearcă să ghicească
unde ar fi putut să dispară punga de floricele, iar Poppet aruncă
priviri gânditoare spre cer.
Nu-i o idee bună. Ştie că nu-i o idee bună, dar ar fi totuşi mai 149
bine dacă i-ar ţine pe gemeni aproape, ca să-i poată urmări mai atent, având în vedere circumstanţele şi talentele lor evidente.
— V-ar plăcea să învăţaţi cum se fac lucrurile astea? îi întreabă
Celia.
Widget dă imediat din cap cu un asemenea entuziasm, încât pălăria îi alunecă peste ochi. Poppet şovăie, dar apoi încuviinţează
şi ea.
— Atunci promit că am să vă dau lecţii când mai creşteţi puţin, dar trebuie să fie secretul nostru. Puteţi păstra un secret?
Gemenii dau din cap la unison. Widget trebuie să-şi ridice din nou pălăria de pe ochi.
O urmează fericiţi pe Celia, care porneşte înapoi spre curtea principală.
150
Dorinţe şi imbolduri
PARIS, MAI 1891
Când perdeaua de mărgele se desparte cu un sunet ca un ropot de ploaie, cel care intră în încăperea ghicitoarei este Marco, iar Isobel îşi ridică imediat vălul de pe faţă, lăsând mătasea neagră
extrem de subţire să i se aşeze pe cap ca o ceaţă.
— Ce faci aici? întreabă ea.
