Nu e niciun semn cu privire la sosirea lui iminentă, doar un soi de electricitate în aer, deşi Herr Thiessen nu ştie dacă şi altcineva poate să o simtă. Se simte extrem de onorat că a fost informat dinainte.
În dimineaţa zilei de 29 septembrie, doarme mai mult, anticipând noaptea lungă care îl aşteaptă. Când iese din casă la începutul după-amiezii ca să caute ceva de mâncare, vestea s-a răspândit deja pe toate străzile: un circ ciudat a sosit peste noapte şi s-a instalat chiar în partea de vest a oraşului. O chestie urieşească, corturi vărgate, povestesc toţi când ajunge la restaurant, nu s-a mai văzut ceva asemănător. Herr Thiessen nu suflă un cuvânt, savurând surescitarea şi curiozitatea din jur.
Cu puţin timp înainte de apusul soarelui, Herr Thiessen o porneşte spre vest, găsind circul uşor, deoarece s-a adunat deja o 164
mulţime considerabilă în faţa porţilor. În timp ce aşteaptă împreună
cu ceilalţi, se întreabă cum reuşeşte oare circul să se instaleze atât de repede.
Poate să bage mâna în foc că locul pe care se ridică acum circul, de parcă ar fi dintotdeauna acolo, fusese gol cu o zi în urmă când el se plimbase în jurul oraşului. Circul pur şi simplu s-a materializat.
„Ca prin farmec”, aude el o remarcă şi nu poate decât să fie de acord cu ea.
Când porţile se deschid în sfârşit, Herr Friedrick Thiessen se simte ca şi cum s-ar fi întors acasă după o absenţă îndelungată.
Petrece aproape fiecare seară acolo, iar în timpul zilei stă în apartamentul său închiriat ori în vreun local, cu un pahar de vin roşu şi un jurnal în care scrie de zor despre circ. Pagini după pagini de observaţii, relatări ale experienţelor, puse pe hârtie ca să nu le uite, dar şi ca să capteze ceva din magia circului, ceva de care să se poată agăţa.
Uneori conversează despre circ cu alţi clienţi din local. Unul dintre ei este editorul ziarului local, care după o oarecare muncă de convingere şi mai multe pahare de vin, reuşeşte să-l facă pe Friedrick să-i arate jurnalul. Iar după unu, două păhărele de burbon, îl convinge pe Friedrick să-i permită să publice fragmente din jurnal în ziarul lui.
Circul părăseşte oraşul Dresda la sfârşit de octombrie, dar editorul continuă să-i publice articolele.
Primul articol este bine primit, îi urmează altul, şi altul.
Herr Thiessen continuă să scrie, iar în următoarele luni unele articole sunt republicate în alte ziare germane, iar în cele din urmă
traduse în Suedia, Danemarca şi Franţa. Unul dintre ele îşi face loc într-un ziar londonez fiind publicat sub titlul „Nopţi la circ”.
Aceste articole sunt cele care fac din Herr Thiessen conducătorul neoficial, figura călăuzitoare a celor mai înflăcăraţi simpatizanţi ai 165
circului.
Unii află despre Le Cirque des Rêves datorită scrierilor lui, în timp ce alţii, citindu-i cuvintele, simt pe loc o legătură cu el, o afinitate faţă de acest om care trăieşte experienţele oferite de circ la fel cu ei, ca pe ceva mirific şi inimitabil.
Unii dintre ei îl caută, iar întâlnirile şi mesele care urmează sunt preambulul formării unui soi de club, o societate a iubitorilor circului.
Numele de rêveurs începe prin a fi o glumă, dar rămâne, potrivindu-se tuturor fără greş.
Herr Thiessen este mai mult decât fericit să fie înconjurat de spirite înrudite din toată Europa, şi chiar de mai departe, conversând cu ei despre circ la nesfârşit. Transcrie însemnările altor rêveurs pentru a le include în scrierile lui. Construieşte pentru ei ceasuri, reprezentând numerele sau spectacolele lor preferate. (Unul dintre ele este o minunăţie cu mici acrobaţi pe sârme, pe care l-a făcut pentru o tânără care, atunci când merge la circ, petrece cele mai multe ore în cortul mare al acrobaţilor, uitându-se în sus.) Ba chiar iniţiază, oarecum fără voia lui, o modă printre rêveurs. La un dineu la München – unde au loc multe dintre dineuri, fiind aproape de casa lui, deşi se organizează întâlniri şi la Londra, Paris ori în nenumărate alte oraşe – povesteşte că atunci când merge la circ preferă să poarte o haină neagră, pentru a se confunda cu locul şi pentru a simţi că este parte a circului. Dar că la haină poartă un fular roşu aprins, pentru a se şi deosebi, semnalizând că în fond este un spectator, un observator.
Vorbele se răspândesc repede într-un cerc atât de restrâns, iar în acest fel se statorniceşte un obicei printre rêveurs, de a asista la spectacolele circului îmbrăcaţi în negru, alb sau gri, având o pată de roşu pe ei: un fular, o pălărie sau, dacă afară e cald, un trandafir roşu la butonieră sau după ureche. Este şi foarte util pentru a-i 166
repera pe ceilalţi rêveurs, un semnal pentru cei în cunoştinţă de cauză.
Există o categorie care dispune de mijloacele necesare, dar sunt şi unii care, deşi mai strâmtoraţi, găsesc modalităţi de a urma circul dintr-un loc în altul. Nu există un itinerar care să fie făcut public.
Circul se mută dintr-un loc în altul la câteva săptămâni, cu câte o pauză uneori mai mare, şi nimeni nu ştie cu certitudine unde ar putea să apară, până când corturile nu sunt deja ridicate pe un câmp de lângă un oraş sau undeva la ţară.
Dar există cei puţini, cei aleşi dintre rêveurs, care sunt mai familiarizaţi cu circul şi cu obiceiurile acestuia, care au făcut cunoştinţă şi întreţin relaţii politicoase cu cine trebuie şi care primesc informaţii despre locurile unde urmează să se ducă, iar ei, la rândul lor, îi anunţă pe alţii, din alte ţări, din alte oraşe.
Metoda de comunicare este simplă, subtilă, şi funcţionează atât de la om la om, cât şi prin poştă.
Îşi trimit cărţi poştale. Mici cartoline dreptunghiulare, foarte asemănătoare cu nişte ilustrate, dar care sunt întotdeauna negre pe o parte şi albe pe cealaltă. Câte unii folosesc cartolinele existente, alţii aleg să le fabrice. Anunţul e simplu:
Circul soseşte…
Apoi este specificat locul. Uneori apare şi o dată, dar nu întotdeauna. Circul funcţionează în termeni mai degrabă
aproximativi decât exacţi. Dar notificarea şi locul sunt de cele mai multe ori suficiente.
Cei mai mulţi dintre rêveurs au o casă şi un rost şi preferă să nu călătorească prea departe. Aceia care locuiesc în Canada şovăie să
meargă până în Rusia, dar fac cu plăcere vizite până la Boston ori Chicago, în vreme ce marocanii pleacă spre numeroase destinaţii 167
din Europa, deşi probabil că nu vor bate drumul până în China ori Japonia.
Sunt însă unii care urmează circul oriunde s-ar duce, având bani, noroc sau beneficiind de favoruri din partea altor rêveurs. Dar cu toţii sunt rêveurs, fiecare în felul său, chiar şi cei care nu au posibilitatea să viziteze circul decât atunci când vine la ei şi nu invers. Îşi zâmbesc când se văd. Se întâlnesc la restaurantele din zonă să bea ceva împreună şi să stea de vorbă, în timp ce aşteaptă
nerăbdători apusul soarelui.
Aceşti aficionados, aceşti rêveurs sunt cei capabili să vadă detaliile în imaginea de ansamblu. Observă nuanţele costumelor, complexitatea semnelor. Cumpără flori din zahăr, dar nu le mănâncă, ci le învelesc în hârtie şi le duc cu grijă acasă. Sunt entuziaştii, devotaţii. Posedaţii. Ceva din circ îi mişcă în profunzime şi îi resimt acut absenţa.
Se găsesc unii pe alţii, aceşti oameni atât de asemănători în cugetul lor deosebit. Povestesc despre cum au descoperit circul, cum de la primii paşi au fost fermecaţi.
De parcă ar fi păşit într-un basm sub o perdea de stele. Nu mai contenesc să preamărească pufoşenia floricelelor de porumb şi dulceaţa ciocolatei. Petrec ore întregi discutând despre calitatea luminii, vipia rugului. Stau la un pahar, zâmbind ca nişte copii, bucuroşi că sunt înconjuraţi de spirite înrudite, chiar dacă numai pentru o seară. Când se despart, îşi strâng mâinile şi se îmbrăţişează
ca nişte vechi prieteni, chiar dacă abia s-au întâlnit, şi, apucând-o apoi fiecare pe calea lui, se simt mai puţin singuri decât înainte.
Circul a luat cunoştinţă de existenţa lor şi îi apreciază. Deseori, când cineva îmbrăcat cu o haină neagră şi o eşarfă roşie se apropie de ghişeul de bilete, i se va face semn cu mâna să intre fără a plăti bilet, ori i se va oferi o cană cu cidru sau o pungă cu floricele. La rândul lor, artiştii, reperându-i în audienţă, se vor strădui să-şi 168
