174
aşteptam la mai mult de la tine. Trebuie să faci mai mult de atât.
— A face mai mult mă secătuieşte, protestează Celia. Nu pot să
controlez mai mult de atât.
— Nu-i de ajuns, spune tatăl ei.
— Când are să fie de ajuns? întreabă Celia, dar nu primeşte niciun răspuns, căci a rămas singură printre stele.
Se lasă în jos, luând o mână de nisip ivoriu, pe care îl lasă să i se scurgă încetişor printre degete.
*
Singur în apartamentul său, Marco face încăperi mici din fiţuici de hârtie. Galerii şi uşi construite din file de carte şi fâşii de hârtie heliografică, bucăţi de tapet ori fragmente de scrisori.
Construieşte interioare care duc spre cele create de Celia, trepte ce se înfăşoară în jurul galeriilor ei.
Lăsând spaţii libere, ca ea să poată răspunde.
175
Tic-tacul ceasornicului
VIENA, IANUARIE 1894
Biroul e spaţios, dar pare mai mic decât este din cauza obiectelor voluminoase pe care le adăposteşte. O mare parte din pereţi sunt din sticlă mată, aceasta fiind obturată de dulapuri şi rafturi.
Planşeta de proiectare de lângă fereastră este bine ascunsă în haosul meticulos alcătuit din hârtii, diagrame şi proiecte. Bărbatul cu ochelari aşezat în spatele ei abia dacă se vede, confundându-se cu decorul. Scârţâitul creionului pe hârtie răsună la fel de metodic şi precis ca tic-tacul ceasornicului din colţ.
Se aude un ciocănit în geamul mat al uşii, iar scârţâitul creionului se opreşte, cu toate că ceasul continuă să ticăie neabătut.
— O anume domnişoară Burgess doreşte să vă vadă, domnule, anunţă unul dintre asistenţi din uşa deschisă. Spune că nu vrea să
deranjeze în cazul în care sunteţi ocupat.
— Nu e niciun deranj, spune domnul Barris, punând creionul jos şi ridicându-se în picioare. Vă rog s-o poftiţi înăuntru.
Asistentul se retrage din cadrul uşii, locul lui fiind luat de o tânără femeie într-o rochie elegantă, tivită cu dantelă.
— Bună ziua, Ethan, îl salută Tara Burgess. Îmi cer scuze că
sosesc neanunţată.
— Nu trebuie să te scuzi, dragă Tara. Arăţi minunat, ca de obicei, zice domnul Barris, sărutând-o pe obraji.
— Iar tu n-ai îmbătrânit nici măcar cu o zi, remarcă Tara.
Zâmbetul lui devine nesigur, priveşte în altă parte, apropiindu-se de uşa din spatele ei ca s-o închidă.
— Ce te aduce la Viena? întreabă el. Şi unde e sora ta? Se întâmplă rareori să vă văd despărţite.
— Lainie e la Dublin, cu circul, îl pune la curent Tara, 176
îndreptându-şi atenţia asupra lucrurilor din încăpere. Eu… nu prea eram în apele mele, aşa că mi-am zis că ar fi mai bine să fac o călătorie de una singură. Să vizitez prieteni mutaţi departe mi s-a părut a fi o bază bună de plecare. Aş fi trimis o telegramă, dar s-a petrecut totul…
Domnul Barris îi oferă un scaun, dar ea nu observă, plimbându-se printre mesele acoperite cu modele de clădiri, oprindu-se ici-colo ca să fixeze câte un detaliu: bolta unei intrări, spirala unei scări.
— E tot mai greu, după părerea mea, să faci diferenţa între vechi prieteni şi parteneri de afaceri într-un caz ca al nostru, zice Tara.
Dacă suntem doar genul de oameni care poartă conversaţii politicoase pentru a acoperi secrete pe care le împărtăşesc sau ceva mai mult decât atât. Asta e minunat, adaugă ea, oprindu-se în faţa modelului unei coloane goale în interior cu un ceas suspendat la mijloc.
— Mulţumesc, spune domnul Barris. E încă departe de a fi terminat. Trebuie să trimit proiectul final lui Friedrick, ca să poată
începe construcţia ceasului. Presupun că va fi şi mai impresionant când va fi executat la scară.
— Planurile circului sunt şi ele aici? întreabă Tara, examinând diagramele prinse pe pereţi.
— Nu, nu sunt. I le-am lăsat lui Marco la Londra. Am avut de gând să fac nişte cópii ca să le păstrez la dosar, dar se vede treaba că
am uitat.
— Ai mai uitat vreodată să faci cópii după vreunul dintre proiectele tale? întreabă Tara, trecându-şi degetul peste un şir de dulapuri cu rafturi lungi şi înguste, pe care sunt aşezate în ordine documente.
— Nu, răspunde domnul Barris.
— Şi nu… nu ţi se pare ciudat? vrea să ştie Tara.
