Anunţul de astă-seară de pe porţile circului e mare, prins în panglici împletite, înfăşurate în jurul barelor chiar deasupra încuietorii. Literele sunt destul de mari încât să poată fi văzute de la distanţă, dar oamenii vin chiar până în faţă ca să-l citească.
Închis din cauza vremii nefavorabile
scrie pe anunţ cu litere jucăuşe înconjurate de norişori cenuşii.
Oamenii citesc anunţul, chiar şi de două ori, apoi privesc spre soarele care apune şi spre cerul violet şi senin şi se scarpină în cap.
Rămân prin preajmă, iar unii aşteaptă ca anunţul să fie scos şi circul să se deschidă, însă nu se vede nicio mişcare. În cele din urmă, mica adunare se risipeşte, fiecare căutându-şi un alt program pentru seara respectivă.
Peste o oră începe: plouă torenţial, iar vântul încreţeşte suprafaţa corturilor vărgate. Anunţul de pe poartă dansează în vânt, strălucind sub şiroaiele de apă.
*
În celălalt capăt al circului, într-un loc unde gardul nu arată defel ca o poartă, dar se deschide totuşi, Celia Bowen iese din umbra corturilor întunecate, deschizându-şi umbrela cu greutate. E o umbrelă mare, cu un mâner greu, curbat, dar în momentul în care reuşeşte s-o deschidă, oferă o bună protecţie împotriva ploii. Cu toate astea, jumătatea de jos a fustei ei de culoarea vinului se îmbibă
rapid cu apă, încât devine neagră.
Trece aproape neobservată prin oraş, deşi nici n-ar avea cine s-o observe sub puhoiul care se varsă de sus. Doar câţiva trecători pe 181
străzile pavate cu piatră de râu, fiecare ascuns parţial sub o umbrelă.
În cele din urmă, Celia se opreşte într-o cafenea cu multe lumini, aglomerată şi plină de viaţă, în pofida vremii de afară. Îşi pune umbrela în stativul de lângă uşă, îmbogăţind colecţia adunată acolo.
Mai sunt câteva mese libere, dar scaunul gol care atrage privirea Celiei este cel de lângă şemineu, vizavi de Isobel, care şade acolo cu o ceaşcă de ceai, cu nasul vârât într-o carte.
Celia n-a fost niciodată prea sigură în privinţa ghicitoarei. Apoi mai e şi reticenţa înnăscută faţă de cei a căror ocupaţie constă în a spune oamenilor ceea ce doresc să audă. Iar Isobel are uneori aceeaşi expresie pe care Celia o surprinde adesea în privirile lui Tsukiko, care sugerează că ar şti mai mult decât spune.
Deşi probabil că nu e un lucru neobişnuit la cei a căror ocupaţie este de a le spune oamenilor ce le rezervă viitorul.
— Pot să mă aşez la masa ta? întreabă Celia.
Isobel ridică privirea, vădit surprinsă, dar uimirea este rapid înlocuită de un zâmbet luminos.
— Fireşte, spune ea, punând un semn în carte înainte de a o împinge deoparte. Nu-mi vine să cred că te-ai aventurat să ieşi pe o asemenea vreme. Eu am plecat puţin înainte să înceapă, aşa că mi-am zis să aştept până se termină. Trebuia să mă întâlnesc cu cineva, dar nu cred că mai vine, având în vedere vremea.
— Nici nu poţi să i-o iei în nume de rău, zice Celia, scoţându-şi mănuşile umede. Le scutură uşor, iar acestea se usucă imediat.
Afară e ca şi cum ai umbla prin apele unui râu.
— Ai vrut să scapi de petrecerea-de-vreme-rea?
— Am dat o fugă înainte de a evada, nu prea sunt în dispoziţie de petrecere în seara asta. În plus, nu-mi place să ratez ocazia de a pleca din circ pentru a schimba atmosfera, chiar dacă asta înseamnă
să te îneci la propriu.
182
— Şi mie îmi place să evadez din când în când, îi mărturiseşte Isobel. Ai provocat ploaia ca să ai o seară liberă?
— Bineînţeles că nu, răspunde Celia. Deşi, dacă ar fi adevărat, cred că am exagerat.
În timp ce vorbeşte, rochia ei îmbibată de apă se usucă, culoarea închisă revenind la rubiniul vinului, dar nu e pe deplin clar dacă
asta se datorează focului care arde în apropiere ori dacă e vorba de o subtilă transformare pe care o conduce ea însăşi.
Celia şi Isobel trăncănesc despre vreme, Praga şi cărţi fără a evita voit subiectul circului, dar păstrând distanţa. Sunt două femei care stau împreună la o masă, nu o ghicitoare şi o iluzionistă, ocazie care nu se iveşte prea des în existenţa lor.
Uşa cafenelei se deschide de la vânt, trimiţând un curent de aer şi picături de ploaie în interior, provocând o rumoare dezaprobatoare printre clienţi şi făcând umbrelele să zdrăngăne în stativ.
O chelneriţă cu un aer hărţuit se opreşte la masa lor, iar Celia comandă un ceai de mentă. În timp ce chelneriţa se îndepărtează, Celia aruncă o privire lungă prin încăpere, scrutând mulţimea, ca şi cum ar căuta pe cineva, dar fără a fixa un punct.
— S-a întâmplat ceva? întreabă Isobel.
— Nu, nu-i nimic, răspunde Celia. Am doar senzaţia că suntem urmărite, dar probabil că e totul în închipuirea mea.
— Poate că te-a recunoscut cineva, îi sugerează Isobel.
— Mă îndoiesc, zice Celia uitându-se la clienţii din jur, neîntâlnind nicio privire întoarsă în direcţia lor. Oamenii văd ceea ce vor să vadă. Sunt sigură că locul ăsta a avut parte cu vârf şi îndesat de clienţi neobişnuiţi, ţinând cont că circul e în oraş. Asta ne ajută să ne amestecăm mai uşor în mulţime.
— Sunt întotdeauna uimită că nimeni nu mă recunoaşte în afara circului, adaugă Isobel. Le-am ghicit mai multor persoane din încăperea asta în ultimele nopţi şi niciuna nu m-a învrednicit măcar 183
cu o privire. Probabil că nu par la fel de misterioasă ca atunci când sunt înconjurată de lumânări şi catifea. Sau poate că acordă mai multă atenţie cărţilor decât persoanei mele.
— Ai cărţile la tine? întreabă Celia.
Isobel dă din cap.
— Vrei… vrei să-ţi ghicesc?
