— Dacă nu te deranjează.
— Nu m-ai rugat niciodată până acum să-ţi ghicesc.
— În general, nu prea vreau să aflu ce-mi rezervă viitorul. Astă-seară însă mă îmboldeşte curiozitatea.
Isobel şovăie, uitându-se la clienţii din jur, personaje destul de boeme care beau absint şi discută despre artă.
— Nici măcar n-au să observe, o încurajează Celia. Îţi promit.
Isobel îşi îndreaptă din nou atenţia spre Celia, apoi scoate un pachet de cărţi din geantă; dar nu obişnuitele cărţi alb-negre de la circ, ci pachetul ei vechi de cărţi de tarot, uzate şi îngălbenite.
— Ce frumoase sunt! exclamă Celia urmărind caleidoscopul cărţilor în timp ce Isobel începe să le amestece.
— Mulţumesc.
— Dar nu sunt decât şaptezeci şi şapte.
Mâinile lui Isobel se opresc o clipă şi o singură carte cade din pachet pe masă. Celia o ridică, aruncând o privire spre doiul de cupă de pe faţa ei înainte de-a i-o înapoia lui Isobel, care o pune în pachet şi continuă să amestece, cărţile trecând fără oprire dintr-o mână în alta.
— Una dintre ele e… altundeva, explică Isobel.
Celia nu-i pune alte întrebări.
Chelneriţa îi aduce Celiei ceaiul de mentă fără să arunce măcar o privire spre cărţile de joc înainte de-a pleca.
— Tu ai făcut asta? întreabă Isobel.
— I-am distras atenţia, răspunde Celia şi apoi suflă uşor peste 184
ceaiul aburind.
Nu e tocmai ceea ce trebuia să spună, dar ar fi cam greu să dea explicaţii despre vălul invizibil pe care l-a tras peste masă. Senzaţia că sunt urmărite nu a dispărut, în pofida vălului, şi asta o pune pe gânduri.
Isobel se opreşte din amestecatul cărţilor şi pune pachetul pe masă cu faţa în jos.
Celia taie cărţile în trei fără să aştepte indicaţiile lui Isobel, apucând cărţile de margini şi aşezându-le cu grijă într-un şir pe masă.
— Ce alegi? întreabă Isobel.
Celia măsoară atent cele trei teancuri de cărţi în timp ce-şi soarbe ceaiul. După o clipă arată spre teancul din mijloc. Isobel pune din nou cărţile unele peste altele, având grijă să păstreze teancul ales deasupra.
Cărţile pe care le întinde apoi pe masă nu li se desluşesc pe loc.
Mai multe de cupă. Doiul de pică. La Papessa, enigmatica Preoteasă.
Isobel îşi reţine cu greu tresărirea când peste cărţile deja etalate iese Le Bateleur. Se preface că tuşeşte, dar Celia pare a nu observa nimic în neordine.
— Îmi cer scuze, spune Isobel după ce le contemplă câteva momente în tăcere. Uneori am nevoie de ceva timp pentru a tălmăci cum trebuie.
— Nu te grăbi, o linişteşte Celia.
Isobel împinge cărţile pe masă, concentrându-se pe una, apoi pe alta.
— Ai asupra ta multe poveri. O inimă grea. Lucruri pe care le-ai pierdut. Dar te îndrepţi spre schimbare şi descoperiri. Există
influenţe exterioare care te poartă înainte.
Pe chipul Celiei nu se citeşte nimic. Se uită la cărţi şi ocazional la Isobel, interesată, dar cu băgare de seamă.
185
— Nu… nu lupţi, nu ăsta e cuvântul potrivit, dar există un conflict cu ceva nevăzut, ceva umbrit, ascuns privirilor tale.
Celia se mulţumeşte să zâmbească.
Isobel mai pune o carte pe masă.
— Dar ţi se va arăta curând, spune ea.
Acum Celia devine atentă.
— Cât de curând?
— Cărţile nu dezvăluie limpede liniile timpului, dar e pe aproape. Imediat, aş zice.
Isobel trage din nou o carte. Doiul de cupă din nou.
— E mult sentiment, spune ea. Un sentiment profund, dar tu te afli încă la mal, aproape de suprafaţă, iar el abia urmează să te prindă în vâltoarea lui.
