Citeşte cu uşurinţă cuvântul, restul însă e o încrengătură de litere complicate, aşa că trebuie să se ducă până la cort, ca să le poată
descifra:
Prezicerea destinului şi dezvăluirea celor mai ascunse dorinţe Bailey se uită în jur. Nu se vede picior de om, iar circul pare în mod ciudat ca atunci când s-a furişat înăuntru prin gard în miezul zilei, pustiu, cu excepţia lui şi a lucrurilor (şi oamenilor) care sunt 192
mereu acolo.
Disputa în legătură cu viitorul său continuă să-i răsune în urechi când intră în cort.
Se trezeşte într-un spaţiu care îi aminteşte de salonaşul bunicii lui, doar că nu miroase a lavandă. Sunt mai multe fotolii, dar niciunul nu este ocupat, iar un candelabru scânteietor îi atrage atenţia înainte de-a observa perdeaua.
E făcută din şiraguri de mărgele strălucitoare, cum lui Bailey nu i-a mai fost dat să vadă. Sclipeşte în lumină, iar el nu ştie dacă ar trebui să treacă prin ea ori să aştepte vreun semn sau o invitaţie. Se uită în jur, după vreo plăcuţă lămuritoare, dar nu găseşte nimic.
Rămâne pe loc, tulburat, în vestibulul gol, dar o voce se aude din spatele perdelei de mărgele.
— Poftiţi înăuntru.
Un glas de femeie, liniştit şi atât de aproape, încât posesoarea lui pare să se afle chiar lângă el, deşi Bailey e sigur că vocea a venit din camera alăturată. Întinde o mână şovăielnică spre şiragurile de mărgele, care sunt netede şi reci, şi descoperă că braţele îi alunecă
uşor printre ele, că se desfac din calea lui ca apa sau ca iarba înaltă.
Mărgelele se izbesc apoi cu zgomot când şiragurile se închid în urma lui, iar sunetul care se răspândeşte în camera întunecată
seamănă cu cel al ploii.
Camera în care se află acum nu mai seamănă cu salonul bunicii. E
plină de lumânări, în mijlocul ei e o masă cu un scaun gol pe o parte, iar o doamnă îmbrăcată în negru cu un văl subţire şi negru tras peste faţă stă aşezată pe scaunul de vizavi. Pe masă se află un pachet de cărţi şi un glob mare de cristal.
— Ia loc, tinere domn, îl invită femeia, iar Bailey face câţiva paşi spre scaunul gol şi se aşază.
Scaunul e surprinzător de confortabil, nu ca scaunele ţepene din salonul bunicii, deşi seamănă destul de bine cu ele. Bailey îşi dă
193
acum seama că în afară de fata cu păr roşu n-a auzit nicicând pe cineva din circ vorbind. Iluzionista a tăcut pe tot timpul spectacolului, deşi la vremea respectivă n-a realizat acest lucru.
— V-aş ruga să achitaţi onorariul înainte de a începe, spune femeia.
Bailey e bucuros că are un plus de bani de buzunar pentru această cheltuială neprevăzută.
— Cât costă? vrea să ştie el.
— Cât vreţi să plătiţi pentru a arunca o privire în viitorul dumneavoastră, răspunde ghicitoarea.
Bailey stă să se gândească o clipă. E ciudat, dar corect. Scoate din buzunar ceea ce i se pare a fi o sumă potrivită şi pune banii pe masă, dar femeia nu îi ia, ci îşi trece mâna peste ei, iar aceştia dispar.
— Şi ce anume ai dori să afli? îl iscodeşte ea.
— Despre viitorul meu, spune Bailey. Bunica doreşte să mă duc să studiez la Harvard, dar tata vrea să preiau ferma.
— Dar tu ce vrei? întreabă ghicitoarea.
— Nu ştiu, răspunde Bailey.
Ea râde la auzul acestui răspuns, dar e un râs prietenos care îl face pe Bailey să se simtă mai sigur pe sine, de parcă ar sta de vorbă
cu o persoană obişnuită şi nu cu cineva cu puteri misterioase, ba chiar magice.
— E-n ordine, îl asigură ea. Vom afla ce ne spun cărţile în această
chestiune.
Ghicitoarea ia pachetul de cărţi şi începe să le amestece cu mişcări fluide, formând un evantai alb-negru.
— Alege o singură carte, îi cere ea. Nu te grăbi. Aceasta va fi cartea ta, cea care te reprezintă.
Bailey se uită la evantaiul de cărţi şi se încruntă. Sunt toate la fel.
Părţi dintr-un model, unele mai late decât celelalte, altele nealiniate cu restul. Se uită de la un capăt la celălalt, iar una dintre ele îi atrage 194
atenţia. E mai ascunsă, vârâtă aproape cu totul sub curtea de deasupra. Doar marginea e vizibilă. Întinde mâna după eu, dar ezită.
— Pot s-o ating? întreabă el.
Se simte la fel ca atunci când i s-a permis să pună pentru prima oară masa cu vesela cea bună, ca şi cum de fapt nici n-ar fi trebuit să
atingă acele obiecte, plus spaima că ar fi putut să spargă ceva.
