Dar ghicitoarea încuviinţează dând din cap, iar Bailey pune mâna pe carte şi o extrage dintre companioanele ei, separând-o complet de ele.
— Poţi s-o întorci, îi spune femeia, iar Bailey se conformează.
Nu arată ca obişnuitele cărţi de joc în roşu şi negru, cu cupe, pici, trefle şi carouri. Vede o imagine, desenată în alb şi negru şi nuanţe de gri.
Imaginea reprezintă un cavaler călare, precum un personaj din basme. Calul e alb, armura lui e cenuşie, iar în fundal se adună nori întunecaţi. Calul e surprins în galop, cavalerul stă în şa aplecat înainte, cu spada scoasă, gata de cine ştie ce luptă. Bailey se holbează la carte, întrebându-se încotro se îndreaptă cavalerul şi ce-ar putea să însemne această carte. Cavalier d’Épées scrie cu înflorituri în josul cărţii.
— Acesta aş fi eu?
Femeia zâmbeşte şi strânge cărţile la loc.
— E gândit să te reprezinte când ţi se ghiceşte în cărţi, îl informează ea. Ar putea să însemne mişcare sau călătorie. Cărţile nu înseamnă mereu acelaşi lucru, îşi schimbă înţelesul de la o persoană
la alta.
— Asta le face cu atât mai greu de ghicit.
Ghicitoarea râde din nou.
— Uneori, spune ea. Dar ce zici, facem totuşi o încercare?
Bailey dă din cap, aşa că ea amestecă din nou cărţile, în toate 195
felurile, iar apoi le împarte în trei teancuri şi le pune în faţa lui, având deasupra cartea în care apare cavalerul.
— Alege teancul care te atrage cel mai mult.
Bailey studiază teancurile. Unul e mai puţin ordonat, altul e mai mare decât celălalt. Ochii lui se întorc mereu spre teancul din dreapta lui.
— Acesta, zice el.
Deşi fără motiv, simte că e totuşi alegerea potrivită. Ghicitoarea dă din cap şi pune cele trei teancuri unul peste celălalt, lăsându-l pe cel ales de Bailey deasupra. Întoarce cărţile una câte una, întinzându-le cu faţa în sus după un model complicat pe toată masa, unele dintre ele suprapuse, altele în şir, până când se adună o duzină de cărţi. Toate sunt cu imagini alb-negre, asemănătoare cărţii care îl reprezintă, unele mai simple, altele mai complicate.
Cele mai multe arată oameni în diferite ipostaze, câteva sunt cu animale, în vreme ce unele sunt cu nişte cupe şi carouri. Multe sunt de pică. Imaginile se răsfrâng şi se întind în globul de cristal care stă
alături.
Ghicitoarea se uită o vreme la cărţi, iar Bailey se întreabă dacă
aşteaptă ca ele să îi spună ceva. I se pare chiar că zâmbeşte, dar încearcă să ascundă asta.
— Interesant, zice ea.
Atinge o carte, o femeie într-o robă amplă care ţine o balanţă, şi alta, pe care Bailey nu o vede la fel de bine, dar care seamănă cu un castel în ruină.
— Ce e interesant? întreabă el, încă tulburat de întreaga procedură.
Nu cunoaşte femei legate la ochi, n-a fost niciodată într-un castel în ruină. Nici măcar nu ştie dacă există castele în Noua Anglie.
— Te aşteaptă o călătorie, spune femeia. E foarte multă mişcare.
Multă responsabilitate la mijloc.
196
Dă o carte la o parte, o întoarce pe alta, se încruntă uşor, deşi lui Bailey în continuare i se pare că încearcă să-şi ascundă zâmbetul. E
mai uşor acum să-i ghicească expresiile din spatele vălului, fiindcă
ochii lui s-au acomodat cu lumina lumânărilor.
— Faci parte dintr-un lanţ de evenimente, deşi tu s-ar putea să nu vezi în ce măsură acţiunile tale vor afecta rezultatele viitoare.
— Adică, am să fac ceva important, dar pentru asta trebuie să mă
duc mai întâi undeva? întreabă Bailey.
Nu se aştepta ca ghicitul în cărţi să fie atât de vag. Partea cu călătoria pare să îi dea dreptate bunicii, deşi Cambridge-ul nu-i chiar atât de departe.
Ghicitoarea nu-i răspunde imediat. În schimb, mai întoarce o carte. Acum nu-şi mai ascunde zâmbetul.
— O cauţi pe Poppet, spune ea.
— Ce-i aia poppet? întreabă el.
Ghicitoarea nu răspunde nici de data asta, în schimb îşi ridică
ochii din cărţi şi îl priveşte întrebător. Bailey simte că este analizat cu atenţie, ba chiar mai mult, ochii femeii se plimbă pe chipul lui de la fular până la pălărie. Se foieşte în scaun.
