— Arăta ca o vopsea, spune ea.
Băiatul se întoarce, fixând-o din priviri.
202
— Vopsea?
— Ca o vopsea vărsată pe jos, continuă Poppet. Închide din nou ochii, dar apoi îi deschide repede. Roşu-închis. Totul e cam încâlcit şi nu-mi place chestia roşie, când am văzut-o, m-a lovit în moalele capului. Partea cu compania e mai plăcută.
— O companie ar fi într-adevăr plăcută, admite Widget. Ştii când apare?
Poppet clatină din cap.
— Câte ceva pare foarte apropiat, restul e destul de îndepărtat.
Mai stau o vreme în linişte, sorbindu-şi cidrul, rezemaţi de trunchiul unui copac.
— Te rog, spune-mi o poveste, îi cere Poppet după un răstimp.
— Ce fel de poveste? întreabă Widget.
Întotdeauna o întreabă, îi dă ocazia să aibă preferinţe, chiar dacă
el se gândeşte deja la una anume. Dar numai un public special sau apropiaţii au parte de un asemenea tratament.
— O poveste despre un copac, spune fata, uitându-se în sus printre crengile negre şi răsucite de deasupra lor.
Widget stă o clipă pe gânduri înainte de-a începe, lăsând copacul şi cortul să se desfăşoare ca un prolog mut, în vreme ce Poppet aşteaptă răbdătoare.
— Secretele au putere, începe el. Iar acea putere scade dacă sunt împărtăşite, aşa încât e bine ca ele să fie păstrate, chiar bine păstrate.
Dacă împărtăşeşti secrete, secretele reale, cele importante, chiar şi numai unei singure persoane, ele se vor modifica. Dacă le scrii, e chiar mai rău, deoarece nimeni nu poate spune câţi ochi le-ar putea vedea notate pe hârtie, oricât de atent ai fi. Aşa încât cel mai bine e să ţii secretele pentru tine atunci când le ai, spre binele lor, dar şi al tău.
Asta e, în parte, motivul pentru care azi în lume există mai puţină
magie. Magia e secret, iar secretele sunt magice, la urma urmei, iar 203
ani şi ani de predare şi împărtăşire a secretelor magiei, ba chiar mai rău, de scriere în cărţi frumoase, ce se prăfuiesc odată cu trecerea timpului, i-au slăbit puterea puţin câte puţin. A fost probabil inevitabil, dar nu obligatoriu. Însă toată lumea face greşeli.
Cel mai mare vrăjitor din toate timpurile a făcut greşeala de a-şi împărtăşi secretele. Iar secretele lui erau magice şi importante, iar greşeala lui a fost, prin urmare, una destul de gravă.
Le-a povestit unei alte persoane. Era tânără, deşteaptă şi frumoasă – Poppet pufneşte în ceaşca ei, iar Widget se opreşte.
— Scuze, spune ea. Te rog, povesteşte mai departe.
— Era tânără, deşteaptă şi frumoasă, continuă el. Pentru că dacă
fata nu ar fi fost frumoasă şi deşteaptă, vrăjitorul i-ar fi rezistat mai uşor, şi nu ar mai fi existat nicio poveste.
Vrăjitorul era bătrân şi foarte deştept, bineînţeles, şi trăise multă
vreme fără să povestească cuiva secretele lui. Dar poate că, odată cu trecerea anilor, uitase cât de important e să păstrezi secretele, ori poate că a fost atras de tinereţea, frumuseţea sau deşteptăciunea ei.
Poate că era pur şi simplu obosit, sau poate că băuse prea mult vin şi nu mai ştia ce face. Dar indiferent de circumstanţe, i-a împărtăşit fetei secretele lui cele mai de preţ, cheia ascunsă a tuturor farmecelor sale.
Iar când secretele au trecut de la bătrân la fată, şi-au pierdut o parte din putere, în felul în care pisicile îşi pierd o parte din păr când sunt periate temeinic. Dar secretele continuau să fie puternice, eficiente şi magice, iar fata le-a folosit împotriva vrăjitorului. L-a dus de nas, ca să-i poată lua secretele. Nu dorea în mod special să le păstreze şi cel mai probabil le-a şi notat pe undeva.
Pe vrăjitor l-a luat prizonier şi l-a închis într-un bătrân stejar uriaş. Un copac cam ca ăsta. Iar vrăjile pe care le-a folosit au fost atât de puternice, pentru că erau ale vrăjitorului însuşi, străvechi şi pline de vigoare, încât nu a mai fost în stare să le desfacă.
204
Fata l-a lăsat acolo, iar el n-a putut fi salvat fiindcă nu exista om care să ştie că el se afla în acel copac. Dar vrăjitorul nu era mort.
După ce a scos secretele de la el, fata l-ar fi ucis, dacă ar fi putut, numai că nu avea cum să-l ucidă cu propriile lui vrăji. Deşi, poate că
nici nu voia asta. Era mai degrabă preocupată de putere decât de vrăjitor, dar ar fi trebuit să-i pese măcar puţin de el, cât să-l lase să-şi ducă liniştit viaţa. A pus însă la cale închiderea lui, ceea ce după
părerea ei servea aceluiaşi scop.
Dar nu a reuşit pe cât de mult i-ar fi plăcut să creadă. N-a avut grijă să păstreze noul ei secret, s-a lăudat cu el şi în general a fost neglijentă. În cele din urmă, puterile ei au pălit, şi ea odată cu ele.
Pe de altă parte, vrăjitorul a devenit una cu copacul. Iar copacul a crescut, crengile lui au urcat până sus, în ceruri, iar rădăcinile lui s-au înfipt adânc în pământ. Vrăjitorul făcea parte din frunze, scoarţă
şi sevă, din ghindele care erau purtate de veveriţe mai departe şi din care creşteau alţi stejari, în alte locuri. Iar când acei copaci au crescut, el era în ramurile, frunzele şi în rădăcinile lor.
Aşa încât, renunţând la secretele sale, vrăjitorul a obţinut nemurirea. Copacul lui a continuat să trăiască mult după ce fata n-a mai fost nici tânără şi nici frumoasă, iar într-un fel el a devenit mai mare şi mai puternic decât fusese vreodată. Deşi dacă i s-ar mai fi oferit şansa să ia totul de la capăt, ar fi fost probabil mult mai atent cu secretele sale.
Când Widget îşi încheie povestea, peste cort se aşterne liniştea, copacul însă pare mai însufleţit decât înainte de a începe el.
