— Mulţumesc, spune Poppet. A fost o poveste grozavă. Cam tristă, dar nu numai.
— Cu plăcere, rosteşte Widget.
Soarbe din cidru, care acum e cald, nu fierbinte. Ia ceaşca în palme şi o ridică în dreptul ochilor, fixând-o până când un fuior de abur se ridică din ea.
205
— Fă şi cu a mea la fel, îl roagă sora lui, întinzându-i ceaşca. Mie nu-mi reuşeşte niciodată figura.
— Nici eu nu reuşesc să fac lucrurile să leviteze cum trebuie, aşa că suntem chit, spune Widget, dar îi ia ceaşca fără alte comentarii şi se concentrează asupra ei până când e din nou fierbinte şi aburindă.
Vrea să i-o înapoieze, dar ceaşca pluteşte din mâinile lui spre mâinile ei, suprafaţa băuturii încreţindu-se uşor din cauza mişcării, ai zice că ceaşca alunecă pe o masă.
— Gata cu spectacolul, spune băiatul.
Rămân aşezaţi sorbindu-şi cidrul reîncălzit şi uitându-se la crengile negre şi răsucite care aproape că ating vârful cortului.
— Widget? întreabă Poppet după o lungă tăcere.
— Da?
— Înseamnă că nu-i chiar aşa de rău să fii încuiat undeva?
Depinde de locul în care eşti încuiat?
— Presupun că depinde de cât de mult îţi place locul în care eşti încuiat, spune el.
— Şi de cât de mult îţi place cel cu care eşti încuiat, adaugă
Poppet, lovind gheata lui neagră cu gheata ei albă.
Fratele ei râde, iar sunetul se răspândeşte în tot cortul, purtat de crengile acoperite cu lumânări. Cu flăcările lor albe pâlpâitoare.
206
Locuri temporare
LONDRA, APRILIE 1895
Tara Burgess nu realizează decât după întoarcerea la Londra că
adresa de pe cartea de vizită pe care i-a dat-o domnul Barris nu este una particulară, ci aceea a celebrului Grand Hotel Midland.
Lasă cartea de vizită pe o masă din salon o bună bucată de vreme, plimbându-şi ochii peste ea ori de câte ori se nimereşte să fie în cameră. Uitând de ea o vreme, până când îşi aminteşte din nou.
Lainie încearcă s-o convingă să plece împreună într-un voiaj prelungit prin Italia, ea însă refuză. Tara îi povesteşte prea puţin surorii ei despre vizita la Viena, spunându-i doar că Ethan a întrebat de ea.
Lainie îi sugerează că poate ar fi bine să se mute în alt oraş şi că
ar trebui să discute această chestiune la întoarcerea ei.
Tara se mulţumeşte să dea din cap şi o îmbrăţişează pe sora ei cu căldură înainte ca aceasta să plece.
Rămasă singură în locuinţa lor de la oraş, Tara se plimbă prin casă cu gândurile aiurea. Abandonează romane pe jumătate citite pe scaune ori pe mese. Refuză politicos invitaţiile de la Mme Padva de-a o însoţi la spectacole de balet.
Întoarce toate oglinzile din casă cu faţa la perete, iar pe cele pe care nu le poate mişca, le acoperă cu foi de hârtie, încât acestea arată
ca nişte strigoi într-o casă pustie.
Are probleme cu somnul.
Într-o după-amiază, după ce cartea de vizită a adunat praful lunilor care au trecut, o ia de pe masă, o pune în buzunar şi iese numaidecât pe uşă, îndreptându-se spre gară înainte de a şti dacă e o idee bună ori nu.
Tara n-a călcat niciodată în hotelul cu ceas pe frontispiciu de 207
lângă gara St. Pancras, dar o frapează ca un loc al şederilor temporare. În pofida dimensiunilor şi solidităţii clădirii, îţi dă o senzaţie de nepermanenţă, populată de musafiri şi călători aflaţi în trecere. Aflaţi în drum dintr-un loc spre altul, oprindu-se pentru o scurtă perioadă de timp înainte de a-şi continua călătoria spre alte destinaţii.
Întreabă la recepţie, dar cei de acolo susţin că persoana cu acel nume nu figurează printre clienţii lor. Repetă numele de mai multe ori deoarece recepţionerul pare să nu priceapă. Încearcă mai multe variante ale numelui, căci cuvintele de pe cartea de vizită de la domnul Barris sunt scrise dezlânat, iar ea nu-şi mai aminteşte cum se pronunţă corect. Cu cât insistă mai mult, cu atât e mai puţin sigură că a auzit vreodată pronunţat numele acela mâzgălit pe cartea de vizită.
Recepţionerul o întreabă politicos dacă ar dori să lase un mesaj, în cazul în care domnul în cauză ar sosi mai târziu în cursul zilei, dar Tara refuză, mulţumindu-i şi punând cartea de vizită înapoi în buzunar.
Traversează holul hotelului, întrebându-se dacă adresa e cumva greşită, deşi domnul Barris e ultimul om care ar furniza o informaţie inexactă.
— Bună ziua, domnişoară Burgess, răsună o voce lângă ea.
Nu l-a văzut apropiindu-se, dar bărbatul al cărui nume nu-şi aminteşte să-l fi auzit pronunţat vreodată se află chiar lângă ea în cunoscutul lui costum cenuşiu.
— Bună ziua, răspunde ea.
