— Numele tău e Bailey?
Bailey simte cum i se înmoaie picioarele, iar toate spaimele şi nervozitatea pe care le-a simţit înainte revin. Înghite în sec înainte de a fi capabil să răspundă, cu glas mai mult şoptit.
— Da?
Sună ca o întrebare, de parcă nu ar fi tocmai sigur că ăsta e cu adevărat numele lui. Ghicitoarea îi zâmbeşte, un zâmbet larg care îl face să înţeleagă că nu e nici pe departe atât de bătrână pe cât a crezut el la început. Poate doar cu câţiva ani mai mare decât el.
— Interesant, zice ea. Lui Bailey i-ar fi plăcut să folosească alt cuvânt. Avem o cunoştinţă comună, Bailey. Se uită din nou spre cărţi: Ai venit aici în seara asta ca s-o găseşti pe ea, cred eu. Deşi îţi 197
sunt recunoscătoare că ai trecut şi pe la mine.
Băiatul clipeşte spre femeie, încercând să asimileze tot ce i-a spus şi întrebându-se cum Dumnezeu ştie ea motivul real pentru care a venit la circ, când el n-a povestit nimănui despre asta şi abia dacă o recunoaşte faţă de sine însuşi.
— O ştiţi pe fata cu păr roşu? spune el, nevenindu-i să creadă că
asta e, într-adevăr, ceea ce vrea să spună ghicitoarea.
Ea însă dă din cap a încuviinţare.
— O ştiu pe ea şi pe fratele ei de când s-au născut. E o fată foarte specială, cu un păr foarte frumos.
— E… e încă aici? Am întâlnit-o doar o dată, ultima oară când a fost circul în oraş.
— E aici, răspunde ghicitoarea, aranjând cărţile pe masă, atingând-o când pe una, când pe alta, deşi Bailey nu mai este atent la ele. Ai s-o vezi din nou, Bailey. Nu încape nicio îndoială în privinţa asta.
Bailey îşi stăpâneşte imboldul de-a o întreba când, în schimb aşteaptă să vadă dacă ea mai are să-i spună ceva din cărţi.
Ghicitoarea împinge o carte încolo şi încoace. Ia cartea cu cavalerul şi o aşază peste cea care arată castelul în ruină.
— Îţi place circul, Bailey? întreabă ea, ridicându-şi din nou privirea spre el.
— Nu seamănă cu nimic din câte ştiu eu, spune Bailey. Ceea ce nu înseamnă că ştiu foarte multe, se grăbeşte să adauge. Cred că
circul e minunat. Îmi place foarte mult.
— Asta are să te ajute, îl încurajează ghicitoarea.
— Ajute la ce? vrea să ştie Bailey, dar ghicitoarea nu-i mai răspunde.
În schimb, ia o carte din pachet şi o întoarce, aşezând-o peste cartea în care apare cavalerul. E imaginea unei femei care toarnă
apă într-un lac, având o stea mare, strălucitoare, deasupra capului.
198
Deşi nu e uşor să-i citească expresia de pe chip prin văl, Bailey e sigur că femeia s-a încruntat la carte când a pus-o pe masă, deşi atunci când îl priveşte din nou, supărarea s-a dus.
— O să fie bine, spune ea. Vor fi decizii de luat şi surprize ce te aşteaptă. Viaţa ne poartă în locuri neaşteptate uneori. Viitorul nu e niciodată bătut în cuie, ţine minte asta.
— Aşa am să fac, promite Bailey.
I se pare că femeia e puţin tristă atunci când începe să strângă
cărţile de pe masă, aranjându-le la loc în pachet. Îl păstrează pe cavaler pentru sfârşit, punându-l deasupra.
— Mulţumesc, mai spune el.
N-a primit un răspuns asupra viitorului atât de limpede pe cât şi-ar fi dorit, dar într-un anume fel chestiunea nu mai pare la fel de apăsătoare ca înainte. Se întreabă dacă e momentul să plece, nefiind prea sigur în privinţa etichetei cerute de împrejurări.
— Cu bine, Bailey, zice ghicitoarea. Mi-a făcut plăcere să-ţi ghicesc în cărţi.
Bailey bagă mâna în buzunar şi scoate punga cu şoriceii de ciocolată, întinzând-o în direcţia ei.
— Nu vreţi un şoricel? întreabă.
Înainte ca el să se certe în gând pentru gestul atât de prostesc, ghicitoarea zâmbeşte, deşi pentru o clipă e o undă de tristeţe sub acel zâmbet.
— O, da, de ce nu, răspunde ea, apucând unul dintre şoriceii de ciocolată de coada lui din lemn-dulce şi scoţându-l din pungă. Îl aşază pe globul de cristal. Sunt preferaţii mei, i se destăinuie ea.
Mulţumesc, Bailey. Şi distracţie plăcută în continuare la circ.
— Eu vă mulţumesc, spune Bailey.
Se ridică şi porneşte spre perdeaua din mărgele. Când să întindă
mâna să le despartă, dintr-odată se întoarce.
— Cum vă cheamă? o întreabă el pe ghicitoare.
