— Cred că aţi luat umbrela mea, spune el, cu respiraţia tăiată, dar cu un zâmbet pe faţă care seamănă prea mult cu expresia unui lup pentru a putea fi considerat umil.
Celia îl priveşte uimită. Mai întâi se întreabă ce Dumnezeu caută
asistentul lui Chandresh la Praga, deoarece nu l-a văzut niciodată în afara Londrei. Apoi urmează întrebarea cum de are el o asemenea umbrelă.
În timp ce se uită cu nişte ochi mari la el, tulburată, piesele din puzzle încep să se îmbine. Îşi aduce aminte fiecare întâlnire pe care a avut-o cu bărbatul care acum stă în ploaie în faţa ei, amintindu-şi de supărarea lui de la audiţie, de anii de priviri furişe şi observaţii pe care ea le-a interpretat drept simple flirturi nevinovate.
Şi impresia permanentă că el nu ar fi cu adevărat acolo, confundându-se atât de bine cu decorul, încât uneori uitai că era în cameră.
Înainte, crezuse că aşa trebuie să fie un asistent foarte bun, neţinând seama cât de înşelătoare poate fi o asemenea apariţie.
Dintr-odată, îşi dă seama cât de proastă a fost, neluând nicio clipă
în considerare posibilitatea ca el să fie adversarul.
Deodată, Celia începe să râdă, un chicotit neîntrerupt, în armonie cu răpăitul ploii. Zâmbetul lui Marco devine tot mai nesigur în timp ce o priveşte, clipind des ca să scape de picăturile de ploaie.
După ce-şi recapătă stăpânirea de sine, face o reverenţă scurtă
spre el, îi întinde umbrela, tresărind sub ploaia ce se abate asupra ei 189
din clipa în care o lasă din mână. El îi înmânează o umbrelă
identică.
— Îmi cer scuze, spune ea, cu ochii încă scăpărând de râs.
— Mi-ar face multă plăcere să stăm puţin de vorbă, dacă aţi accepta să bem ceva împreună, lansează Marco invitaţia.
Melonul lui e deja uscat în timp ce încearcă în zadar să facă loc şi pentru ea sub umbrela deschisă. Cu toate că şuviţele ude îi biciuiesc obrajii, Celia stă în cumpănă, urmărindu-i ochii în timp ce picăturile de ploaie i se evaporă de pe gene.
După atâţia ani de întrebări, întâlnirea faţă în faţă cu adversarul nu este aşa cum îşi imaginase.
Se aşteptase să fie cineva cunoscut. Cineva din interiorul circului mai degrabă decât din afară.
Sunt atâtea întrebări, atâtea lucruri pe care doreşte să le discute în pofida reproşurilor constante ale tatălui ei şi rugăminţilor lui de-a nu fi atât de preocupată de persoana adversarului. Dar în acelaşi timp, se simte dintr-odată expusă, conştientă că el a ştiut dintotdeauna pe ce poziţii se aflau. Ştiind de fiecare dată când îi deschidea o uşă sau când lua notiţe pentru Chandresh. De fiecare dată când se uita fix la ea, aşa cum face acum, cu ochii aceia neliniştitor de verzi.
Cu toate astea, invitaţia era ispititoare.
Poate că dacă nu ar fi fost udă până la piele, ar fi acceptat.
— Sunt sigură de asta, spune Celia, răspunzând zâmbetului său tot cu un zâmbet. Poate că altă dată.
Îşi deschide umbrela cu oarecare greutate şi, rotind baldachinul negru de mătase pe deasupra capului, se face nevăzută, lăsând doar nişte picături de apă să cadă pe pavajul gol.
190
REFLEXII ŞI DISTORSIUNI
Pe plăcuţă scrie Sala Oglinzilor, dar când intri descoperi că e mult mai mult decât o sală.
Nu dai peste simple suprafeţe de sticlă în care te oglindeşti, aşa cum parcă te aşteptai, ci peste sute de oglinzi de diverse mărimi şi forme, fiecare în rama ei.
În vreme ce te deplasezi prin faţa unei oglinzi care îţi reflectă
ghetele, în oglinda de alături nu apare decât spaţiul gol şi oglinzile de pe cealaltă parte. Eşarfa ta nu există într-una din oglinzi, dar revine în următoarea. Reflectat în spatele tău e un bărbat cu un melon pe cap, deşi în unele oglinzi apare, iar în altele nu. Când te întorci, nu reuşeşti să-l reperezi în încăpere, deşi nu sunt mai mulţi vizitatori alături de tine decât cei pe care i-ai văzut şi în oglindă.
Sala dă într-o cameră rotundă, luminată strălucitor când intri.
Lumina vine de la un felinar înalt aşezat în centru, o coloană de fier negru cu o lampă din sticlă mată, care pare a-şi avea locul mai degrabă la un colţ de stradă dintr-un oraş, decât într-un cort de circ.
Pereţii de aici sunt complet acoperiţi cu oglinzi, fiecare fâşie fiind aşezată în linie cu dunga de pe tavan şi continuată de dungile trasate pe podea.
În timp ce continui să mergi, încăperea se transformă într-un pasaj nesfârşit de felinare, dungile repetându-se într-un model fractal, iar şi iar.
191
Cartomanţie
CONCORD, MASSACHUSETTS, OCTOMBRIE 1902
În timp ce continuă să dea târcoale circului, Bailey ajunge înapoi în curte. Se opreşte pentru un scurt moment ca să urmărească rugul strălucitor, iar apoi merge la taraba unui vânzător ambulant ca să ia o pungă cu bomboane de ciocolată, menite să înlocuiască cina aproape nemâncată. Bomboanele au forma unor şoricei cu urechi de migdale şi codiţe din lemn-dulce. Mănâncă două, iar pe celelalte le pune cu pungă cu tot în buzunarul de la haină, în speranţa că nu se vor topi.
Părăseşte apoi curtea, îndepărtându-se din nou, în cercuri, de rug.
Trece pe lângă mai multe corturi cu anunţuri interesante, dar nu simte că ar trebui să intre pe loc în vreunul, mintea lui fiind în continuare preocupată de spectacolul iluzionistei. Când aleea coteşte, dă peste un cort mai mic, cu o plăcuţă frumos lucrată pe care scrie:
Ghicitoare
