— Interesant, observă Celia.
— Nu e nimic despre care aş putea spune că e bine sau rău, dar e… intens.
Isobel mai aranjează puţin cărţile, Le Bateleur şi La Papessa înconjuraţi de trefle ascuţite şi cupe lăcrămoase.
Trosnetul focului din apropierea lor şi răpăitul ploii în geam se amestecă.
— Aproape că se contrazic, zice ea după o pauză. E ca şi cum ar exista dragoste şi pierdere în acelaşi timp, împreună, într-o frumoasă durere.
— Da, e ceva ce trebuie aşteptat cu interes, remarcă Celia pe un ton sec, iar Isobel zâmbeşte, ridicându-şi ochii din cărţi, dar negăsind mare lucru în expresia Celiei.
— Îmi pare rău că nu reuşesc să fiu mai limpede, se scuză ea.
Dacă îmi vine vreo idee mai târziu, am să-ţi dau de veste, uneori trebuie să diger ceea ce am văzut în cărţi, înainte de a reuşi să le înţeleg. Nu sunt… neclare, ca să mă exprim cum trebuie, ci complexe, obligându-te să iei în considerare mult mai multe 186
posibilităţi.
— Nu trebuie să te scuzi. N-aş spune că sunt din cale-afară de uimită. Dar, oricum, îţi mulţumesc şi apreciez revelaţia.
Apoi Celia schimbă subiectul, deşi cărţile rămân pe masă, iar Isobel nu face nicio mişcare să le strângă. Continuă să discute chestiuni oarecare, până când Celia insistă că ar fi timpul să se întoarcă la circ.
— Aşteaptă măcar să se potolească ploaia, protestează Isobel.
— Ţi-am răpit deja prea mult timp, iar ploaia nu-i decât ploaie.
Sper ca până la urmă să apară şi cel pe care îl aştepţi.
— Mă îndoiesc de asta, dar, oricum, mulţumesc. Şi mulţumesc pentru companie.
— A fost plăcerea mea, spune Celia ridicându-se de la masă şi punându-şi mănuşile.
Trece prin mulţimea din local cu uşurinţă, scoate o umbrelă cu un mâner închis la culoare din stativul de lângă uşă şi-i face un semn de adio lui Isobel, înainte de a înfrunta ploaia torenţială.
Isobel mută puţin cărţile pe masă.
N-a minţit, de fapt. Îi e cu neputinţă să mintă în legătură cu cărţile.
Competiţia e atât de clară, atât de prezentă, încât totul este legat de ea, trecutul şi viitorul.
În acelaşi timp, seamănă mai mult cu ghicitul pentru circ în general, decât pentru Celia în particular, dar e atât de încărcat de emoţie, încât detaliile se pierd. Isobel pune cărţile unele peste altele şi le amestecă. Le Bateleur se ridică la suprafaţa pachetului, iar ea se încruntă la carte înainte de a arunca o privire prin cafenea. Deşi printre clienţi sunt mai mulţi purtători de melon, nici urmă de cel pe care ea îl caută.
Continuă să amestece până când Magicianul este îngropat printre cărţi. Pune pachetul deoparte şi se întoarce la cartea ei, aşteptând să
187
se oprească ploaia.
*
Afară plouă cu găleata, iar strada întunecată e aproape pustie, ferestre luminate înşirându-se pe marginea ei. Nu e atât de frig pe cât se aşteptase Celia, în pofida vântului rece.
Nu ştie să citească prea bine cărţile de tarot, căci există
întotdeauna prea multe posibilităţi, prea multe înţelesuri. Dar îndată ce Isobel a scos în evidenţă elementele specifice, a putut să
vadă emoţiile complicate, revelaţia ce o aşteaptă. Nu prea ştie ce să
înţeleagă din toate astea, deşi, în pofida scepticismului ei, speră ca în sfârşit să afle cine e adversarul ei.
Merge pe stradă cu gândul în altă parte, preocupată de cărţile de joc, dar pe parcurs realizează că-i e foarte cald. Cel puţin la fel de cald, dacă nu chiar mai cald ca atunci când stătea lângă foc împreună cu Isobel. Ba mai mult, hainele ei sunt în continuare uscate. Jacheta, mănuşile, chiar poalele rochiei. Nu e nicio picătură
de ploaie pe ea, deşi toarnă în continuare cu găleata, iar vântul trimite ploaia pieziş în toate direcţiile, sfidând legile gravitaţiei.
Picăturile sar în sus din bălţile care s-au format şi stropesc în jur, dar Celia nu simte nimic din toate astea. Nici ghetele ei nu sunt defel umezite.
Se opreşte din mers când ajunge în piaţa deschisă lângă turnul cu ceas, ai cărui apostoli sculptaţi îşi fac apariţia orară în pofida vremii neprietenoase.
Stă nemişcată sub şuvoiul de apă. Ploaia e atât de deasă, că abia reuşeşte să vadă la câţiva paşi în faţă, dar ei îi este în continuare cald, iar hainele îi sunt uscate. Întinde mâna în faţă, dincolo de adăpostul umbrelei şi o priveşte atent, dar nicio picătură de apă nu cade pe ea. Picăturile care se apropie prea repede îşi schimbă
direcţia înainte de a se izbi de mănuşa ei, sărind într-o parte ca şi cum ar fi înconjurată de ceva invizibil şi impermeabil.
188
Cam în acel moment realizează şi Celia că umbrela pe care o poartă nu-i aparţine.
— Scuzaţi-mă, domnişoară Bowen, strigă un glas în urma ei, ridicându-se peste zgomotul ploii şi rostogolindu-se pe stradă în jos.
O voce pe care o recunoaşte încă dinainte de a se întoarce, pentru a-l găsi pe Marco în spatele ei, ud leoarcă, apa şiroindu-i de pe borul melonului. În mână ţine o umbrelă neagră, identică.
