199
— Ştii, nu cred că vreunul din vizitatori mi-a pus vreodată
această întrebare, spune ea. Numele meu e Isobel.
— Mi-a părut bine să te cunosc, Isobel.
— Şi mie mi-a părut bine, Bailey, spune la rândul ei. Iar când pleci, poţi s-o iei pe alee spre dreapta, adaugă ea.
Bailey dă din cap, face stânga-mprejur şi se strecoară printre şiragurile de mărgele, ieşind în vestibulul care continuă să fie gol.
Mărgelele nu mai fac atâta zgomot, iar când se liniştesc totul devine atât de moale şi calm, de parcă n-ar mai fi nicio cameră alături, nicio ghicitoare aşezată la o masă.
Bailey se simte ciudat de bine. De parcă ar fi mai aproape de pământ, dar mai înalt în acelaşi timp. Grijile lui legate de viitor nu mai atârnă atât de greu pe umerii lui atunci când iese din cort, luând-o la dreapta pe aleea şerpuită care îl duce printre corturile vărgate.
200
Vrăjitorul din copac
BARCELONA, NOIEMBRIE 1894
Încăperile ascunse în spatele mulţimii de corturi din Le Cirque des Rêves contrastează puternic cu alb-negrul circului. Sunt pline de culoare, însufleţite de lumini de culoarea ambrei.
Locul ocupat de gemenii Murray e mai plin de viaţă decât toate.
Un caleidoscop, arzând în nuanţe de la roşu carmin la coral şi galben canar, atât de puternice, încât uneori pare că încăperea întreagă a luat foc. Mai sunt apoi pisoii pufoşi, negri ca funinginea, sclipicioşi ca nişte scântei.
Din când în când, cineva sugerează ca gemenii să fie trimişi la o şcoală-internat, pentru a fi instruiţi cum se cuvine, însă părinţii lor insistă că învaţă mai mult trăind într-o companie atât de diversificată şi călătorind prin lume decât ar putea învăţa într-o clasă de şcoală şi din cărţi.
Gemenilor aranjamentul li se pare perfect, beneficiind de lecţii extrem de neregulate pe nenumărate teme şi citind orice carte pe care pun mâna, cele mai multe dintre acestea ajungând adesea în leagănul din fier forjat pe care nu au vrut să-l abandoneze nici după
ce au crescut prea mari pentru a încăpea în el.
Cunosc fiecare centimetru din circ, pendulând fără probleme de la culoare la alb-negru şi înapoi. Simţindu-se la fel de bine în ambele ipostaze.
În seara asta, stau într-unul din corturile vărgate sub un copac destul de mare cu crengi negre şi golaşe.
E târziu, iar în cort nu mai sunt vizitatori, fiind puţin probabil ca să mai dea peste el cineva în cele câteva ceasuri până în zori.
Gemenii Murray stau rezemaţi de trunchiul masiv şi sorb din ceşti aburinde cu cidru fiert.
201
Şi-au terminat spectacolul, iar timpul rămas până la răsărit le aparţine, fiind liberi să facă ce vor.
— Ai chef să mai citeşti ceva în noaptea asta? o întreabă Widget pe sora lui. Am putea face o plimbare, fiindcă afară nu e chiar atât de frig. Scoate un ceas de buzunar din veston pentru a vedea cât e ora. Nu-i chiar atât de târziu, adaugă el, deşi noţiunea lor de târziu pentru alţii ar putea să însemne devreme.
Poppet îşi muşcă buzele, gândindu-se înainte de a răspunde.
— Nu, spune ea. Ultima oară totul a fost roşu şi confuz. Cred că
aş vrea să mai aştept puţin înainte de a încerca din nou.
— Roşu şi confuz?
Poppet dă din cap.
— Erau mai multe lucruri suprapuse, explică ea. Foc şi ceva roşu, dar nu în acelaşi timp. Un bărbat fără umbră. O senzaţie că totul se deşiră, ori se încâlceşte, cum fac pisoii cu un ghem de sfoară, că n-o să-i mai găseşti nicicând începutul sau sfârşitul.
— I-ai povestit Celiei despre asta? vrea Widget să ştie.
— Nu încă, spune Poppet. Nu-i povestesc lucrurile care nu au niciun sens. De cele mai multe ori, lucrurile capătă şi un sens până
la urmă.
— Aşa e, spune Widget.
— A, şi mai e ceva, adaugă fata. Vom avea companie. Era şi asta undeva pe acolo. Nu ştiu dacă era înainte sau după celelalte lucruri sau undeva printre ele.
— Poţi să vezi cine e? întreabă fratele ei.
— Nu, răspunde Poppet simplu.
Widget nu e surprins.
— Cum era acel ceva roşu? întreabă el. Ai putea să-mi spui?
Poppet închide ochii, încercând să-şi amintească.
