— Mă căutaţi?
— Da, într-adevăr, spune Tara.
Începe prin a-i povesti cum a fost trimisă de domnul Barris. Vâră
mâna în buzunar, dar cartea de vizită a dispărut, aşa că se opreşte tulburată.
208
— S-a întâmplat ceva? vrea să ştie bărbatul în costum cenuşiu.
— Nu, zice Tara, nemaifiind dintr-odată sigură dacă luase cartea de vizită la ea ori o lăsase pe măsuţa din salon. Voiam să discut cu dumneavoastră despre circ.
— Prea bine.
Aşteaptă ca ea să vorbească având întipărită pe chip o expresie ce-ar putea denota un vag interes.
Tara se străduieşte din răsputeri să-i explice îngrijorările ei. Că se petrece ceva cu circul, ceva mai mult decât ar fi dispuşi să accepte cei mai mulţi dintre noi. Că există elemente pentru care nu reuşeşte să găsească explicaţii raţionale. Repetă câteva din lucrurile pe care i le-a menţionat şi domnului Barris. Temerea că nu poţi fi sigur că
ceva este real. Cât de deconcertant e faptul de-a te privi în oglindă şi de-a vedea acelaşi chip neschimbat de ani întregi.
În timp ce vorbeşte, se poticneşte adesea, venindu-i greu să
exprime cu precizie ce vrea să spună.
Expresia de vag interes de pe chipul bărbatului nu se modifică.
— Şi ce aţi dori să fac eu, domnişoară Burgess? o întreabă el după
ce Tara a terminat.
— Aş dori să-mi oferiţi o explicaţie, spune ea.
O priveşte un timp cu aceeaşi expresie.
— Circul este un simplu circ, începe el. O desfăşurare impresionantă, dar nimic mai mult. Nu sunteţi de acord?
Tara încuviinţează înainte de a apuca să prelucreze cum trebuie informaţia.
— Trebuie să luaţi vreun tren, domnişoară Burgess?
— Da, zice Tara.
Uitase de tren. Se întreabă cât poate fi ceasul, dar nu găseşte niciun ceas la care să se uite.
— Mă îndrept şi eu spre gară, aşa că am să vă însoţesc, dacă nu vă deranjează.
209
Parcurg împreună distanţa scurtă de la hotel la peroane. Îi deschide uşile prin care trec şi face remarci serbede despre vreme.
— Cred că ar fi în interesul dumneavoastră dacă aţi găsi altceva care să vă ocupe timpul, spune el când ajung la trenuri. Ceva care să
vă abată gândurile, nu credeţi?
Tara încuviinţează din nou.
— Bună ziua, domnişoară Burgess, salută el, ducând degetele la pălărie.
— Bună ziua, îi răspunde ea ca un ecou.
O lasă pe peron, iar când ea se întoarce după el să vadă încotro a luat-o, costumul cenuşiu s-a făcut deja nevăzut în mulţime.
Tara stă pe marginea peronului, aşteptându-şi trenul. Nu-şi aminteşte să-i fi spus domnului A.H- ce tren urma să ia, dar cu toate astea se află pe peronul care trebuie.
Are senzaţia că altceva ar fi vrut să întrebe, dar acum nu-şi aminteşte despre ce era vorba. Nu-şi aminteşte în general mare lucru din conversaţie, în afară de impresia că ar trebui să-şi petreacă
timpul în alt fel, să fie altundeva, să-şi concentreze atenţia asupra altor chestiuni.
Se gândeşte despre ce ar putea fi vorba, când o străfulgerare cenuşie îi trece prin faţa ochilor.
Pe peronul de vizavi, domnul A.H- stă într-un colţ umbrit, dar cu toată distanţa şi umbrele Tara îşi dă seama că discută aprins cu cineva pe care ea nu poate să-l vadă.
Oamenii trec însă fără să arunce măcar o privire în direcţia lor.
Când lumina din geamurile copertinelor arcuite de deasupra se schimbă, Tara reuşeşte să vadă cu cine se ceartă domnul A.H-.
Bărbatul nu e la fel de înalt, vârful pălăriei lui apare cam la o treaptă sub cea cenuşie, iar Tara e tentată să creadă că bărbatul e doar o reflexie, deşi i se pare ciudat ca domnul A.H- să se certe cu propria umbră într-o gară aglomerată.