În timp ce-i urmăreşte spectacolul, îi surprinde doar o singură
dată privirea, ea zâmbind uşor, fără a da vreun semn că îl 216
recunoaşte.
Mai târziu, mult după miezul nopţii, ea apare lângă el pe o alee, purtând o haină crem şi o eşarfă verde-închis.
— Eşarfa ar trebui să fie roşie, remarcă Friedrick.
— Dar eu nu sunt un adevărat rêveur, spune Celia. N-ar fi corect.
Dar în timp ce vorbeşte, eşarfa îşi schimbă culoarea, într-un roşu adânc, de vin de Burgundia.
— E mai bine aşa?
— E perfect, spune Friedrick, deşi nu şi-a dezlipit privirea de la ochii ei.
Ea se agaţă de braţul pe care i-l oferă şi împreună se plimbă pe aleile întortocheate, printre grupurile tot mai răzleţe de spectatori.
Se întâlnesc şi în următoarele seri, dar circul nu va mai rămâne mult la München, fiindcă de la Londra soseşte vestea.
217
În memoria Tarei Burgess
GLASGOW, APRILIE 1895
E o înmormântare liniştită, în pofida numărului mare de oameni.
Fără plâns cu sughiţuri şi batiste vânturate. În marea de negru tradiţional e amestecată şi puţină culoare. Nici măcar ploaia uşoară
nu reuşeşte s-o arunce pradă disperării, ci rămâne în registrul serios al melancoliei.
Poate fiindcă ai senzaţia că Tara Burgess nu s-a dus de tot atât timp cât sora ei e acolo şi e bine. Una dintre jumătăţi e vie şi nevătămată.
Dar în acelaşi timp, ceva pare cu totul greşit când te uiţi la sora supravieţuitoare. Ceva greu de identificat. Ceva ce s-a dezechilibrat.
Când şi când pe obrazul lui Lainie Burgess se prelinge câte o lacrimă, ea însă îi salută pe toţi cu un zâmbet şi le mulţumeşte. Face chiar glume, susţinând că Tara s-ar amuza dacă nu ar fi băgată în sicriul din lemn lustruit. Alţi membri ai familiei nu sunt prezenţi, deşi unele cunoştinţe mai îndepărtate presupun că doamna cu păr alb şi domnul cu ochelari care stau mai tot timpul lângă Lainie sunt mama şi soţul ei. Deşi nu au dreptate, pe Mme Padva şi pe domnul Barris confuzia nu-i deranjează.
Sunt nenumăraţi trandafiri. Trandafiri roşii, trandafiri albi, trandafiri roz. Se află chiar şi un trandafir negru printre ei, deşi nimeni nu ştie de unde provine. Chandresh îşi asumă doar florile albe, purtând una chiar la rever şi jucându-se cu ea în timpul slujbei.
Când Lainie vorbeşte despre sora ei, cuvintele ei sunt primite cu oftaturi, râsete şi zâmbete triste.
— Nu deplâng pierderea surorii mele, fiindcă ea va fi mereu în inima mea, spune ea. Sunt însă destul de supărată că Tara m-a lăsat 218
singură. Nu văd la fel de bine fără ea. Nu aud la fel de bine fără ea.
Nu mă simt la fel de bine fără ea. Mi-ar fi mult mai bine fără un braţ
sau fără un picior decât fără sora mea. Măcar ar fi aici ca să-şi bată
joc de felul în care arăt şi să pretindă că ea e cea mai frumoasă
dintre noi două. Cu toţii am pierdut-o pe Tara, eu însă am pierdut în acelaşi timp şi o parte din mine.
În cimitir se produce şi unul dintre artişti, recunoscut ca atare chiar şi de cei care nu fac parte din Le Cirque des Rêves, deşi femeia, acoperită din creştet până în tălpi în albul cel mai alb, şi-a ataşat la costum o pereche de aripi. Acestea atârnă pe spatele ei şi fâlfâie uşor în vânt în vreme ce ea rămâne perfect nemişcată. Mulţi dintre participanţi par surprinşi de prezenţa ei, dar ţin cont de Lainie care se arată încântată la vederea îngerului alb postat lângă mormântul surorii ei.
La urma urmelor, surorile Burgess sunt cele care au venit cu ideea statuilor în circ. Artişti care stau încremeniţi în costume fanteziste şi cu pielea vopsită, urcaţi pe estrade aşezate în diferite locuri printre corturi. Dacă îi urmăreşti ore în şir, uneori îşi schimbă
complet poziţia, dar mişcarea e cumplit de lentă, încât cei mai mulţi dintre observatori insistă că n-ar fi decât nişte automate inteligent concepute şi nu oameni adevăraţi.
În circ există mai mulţi artişti de acest fel. Împărăteasa-Nopţii cu pelerina ei înstelată. Piratul Negru cu pielea lui tuciurie. Cea care o veghează acum pe Tara Burgess este îndeobşte cunoscută drept Regina-Zăpezii.
În momentul în care sicriul este coborât în pământ, se ridică un vaier, dar e greu de spus de unde vine sau dacă nu cumva este un sunet colectiv amestecat cu oftaturi, cu zgomotul vântului şi al picioarelor târşite.
Ploaia se înteţeşte, iar umbrelele răsar ca nişte ciuperci printre morminte. Pământul umed se transformă rapid în noroi, iar restul 219
înmormântării se desfăşoară precipitat din cauza vremii.
Ceremonia se răsfiră în loc să se încheie cum trebuie, participanţii ieşind din şirul frumos ordonat şi amestecându-se fără ca nimeni să
poată spune când se întâmplă. Unii mai rămân ca să-şi prezinte condoleanţele, alţii însă pleacă ca să se adăpostească de ploaie încă
înainte ca ultimii bulgări de pământ să fie aruncaţi peste mormânt.
Isobel şi Tsukiko stau una lângă cealaltă la oarecare distanţă de mormântul Tarei, împărţind o umbrelă mare neagră, pe care o ţine Isobel, deşi Tsukiko insistă că ploaia nu o deranjează. Isobel o adăposteşte oricum, recunoscătoare să se afle în compania ei.
— Cum a murit? întreabă Tsukiko.
