diferite bucăţi de ţesături imaginabile, toate în nuanţe de alb, o jachetă albă cu o mulţime de nasturi şi o pereche de mănuşi de un alb strălucitor.
Fata întoarce capul, Bailey îi prinde privirea, iar ea îi zâmbeşte.
Nu în felul în care zâmbeşti unor spectatori întâmplători când te afli în mijlocul unui număr de circ cu nişte pisoi neobişnuit de talentaţi, ci în felul în care zâmbeşti când recunoşti pe cineva pe care nu l-ai văzut de mult timp. Bailey îşi dă seama de diferenţă, iar faptul că ea îşi aminteşte de el îl face pe deplin şi inexplicabil de fericit. Simte cum i se înfierbântă urechile în pofida aerului rece al nopţii.
Urmăreşte restul spectacolului transpus, acordând mult mai multă atenţie fetei decât pisoilor, deşi aceştia sunt prea buni ca să
poată fi ignoraţi, iar din când în când îi captează atenţia. Când numărul se încheie, fata şi băiatul (şi pisoii) fac o mică plecăciune, iar publicul aplaudă şi chiuie.
Bailey se întreabă ce ar trebui să spună, dacă ar trebui să spună
ceva, în timp ce mulţimea începe să se risipească. Un bărbat îşi face loc în faţa lui, o femeie îi blochează drumul într-o parte, aşa că o pierde cu totul din ochi pe fată. Îşi croieşte drum printre oameni, iar când iese la liman, fata, băiatul şi pisoii nu mai sunt.
Mulţimea din jur se subţiază rapid, pe alee nu mai sunt decât puţini oameni. Nu există altă cale, din câte îşi dă el seama. Doar pereţii înalţi şi vărgaţi ai corturilor care mărginesc locul. Se întoarce încet, întrebându-se pe unde ar fi putut să dispară, prin vreun cotlon, vreo uşă. Îşi reproşează că a ajuns atât de aproape doar pentru a da greş, când simte o bătaie pe umăr.
— Bună, Bailey, spune fata.
Stă chiar în spatele lui. Şi-a scos pălăria, părul roşu îi cade în valuri peste umeri, iar jacheta albă a fost înlocuită cu un palton gros, negru, şi un fular violet, tricotat. Doar tivul înfoiat al rochiei şi ghetele albe semnalizează că e fata care se producea în acelaşi loc în 226
urmă cu numai câteva momente. Altfel, ai fi zis că e o spectatoare oarecare.
— Bună, răspunde Bailey. Nu-ţi ştiu numele.
— O, îmi pare rău, se scuză ea. Am uitat că nu am făcut cunoştinţă cum trebuie.
Întinde mâna înmănuşată în alb, iar Bailey observă că mănuşa e mai mare decât cea pe care o primise ca dovadă într-o provocare cu mult timp în urmă.
— Sunt Penelope, dar nimeni nu-mi spune aşa. Nici nu-mi place, ca să fiu sinceră, prin urmare pentru mine şi tot restul lumii numele meu este Poppet.
Bailey îi ia mâna şi o scutură. E mai caldă decât se aştepta, chiar prin două straturi de ţesătură.
— Poppet, repetă Bailey. Aşa a spus şi ghicitoarea, dar nu mi-am dat seama că e numele tău.
Fata îi zâmbeşte.
— Ai văzut-o pe Isobel? îl întreabă, iar Bailey încuviinţează. Nu-i aşa că e minunată? mai spune ea, şi băiatul continuă să dea din cap, deşi nu e sigur că aşa ar trebui să se poarte. Ţi-a spus ceva bun despre viitorul tău? vrea Poppet să ştie, coborând glasul şi dându-i inflexiuni dramatice.
— Mi-a zis o mulţime de lucruri pe care nu le-am înţeles, mărturiseşte el.
Poppet dă din cap cu un aer înţelegător.
— Aşa face ea. Are însă cele mai bune intenţii.
— Ai voie să te plimbi pur şi simplu aşa? întreabă Bailey făcând semn spre mulţimea care se perindă pe lângă ei, fără să-i bage în seamă.
— O, da, spune fata, atât timp cât rămânem incognito. Arată spre palton. Nimeni nu se uită la noi. Nu-i aşa, Widget?
Se întoarce spre un tânăr care stă chiar lângă ea şi pe care Bailey 227
nici măcar nu l-a recunoscut a fi partenerul de spectacol al lui Poppet. Şi-a schimbat jacheta neagră cu una maro din tweed, iar părul de sub bereta asortată e la fel de şocant de roşu ca şi părul lui Poppet.
— Oamenii nu dau atenţie vreunui lucru dacă nu le dai un motiv, zice el. Deşi părul ne ajută şi el să dăm impresia că nu aparţinem unui circ alb-negru.
— Bailey, acesta este fratele meu Winston, face Poppet prezentările.
— Widget, o corectează el.
— Ajungeam şi la asta, zice Poppet uşor iritată. Şi, Widge, acesta e Bailey.
— Bucuros de cunoştinţă, spune Bailey întinzând mâna.
— Asemenea, răspunde la rândul lui Widget. Tocmai ieşisem la plimbare şi ne-ar face plăcere să ne însoţeşti.
— Te rog, vino, adaugă Poppet. Rareori avem parte de companie.
— Desigur, cu multă plăcere, primeşte Bailey invitaţia. Nu vede niciun motiv să refuze şi e mulţumit că amândoi par a fi remarcabil de comunicativi. Nu mai aveţi nimic de făcut, vreau să zic, treabă cu circul?
— Nu, cel puţin câteva ore de acum încolo, spune Widget, când o iau pe altă alee ce străbate circul. Pisoii au nevoie de odihnă.
Spectacolul îi oboseşte.
— Sunt foarte buni, cum de reuşiţi să-i faceţi să execute toate lucrurile alea? N-am văzut niciodată vreun pisoi făcând un dublu salt în aer, spune Bailey.
Observă că păşesc toţi trei în aceeaşi cadenţă, stând împreună în cel mai firesc chip cu putinţă. Când de fapt el e mai degrabă
obişnuit să meargă la câţiva paşi în urmă.
— Cele mai multe pisici vor face orice le ceri, dacă le vorbeşti frumos, zice Poppet. Dar e bine dacă începi din vreme 228
