E o întrebare pe care au rostit-o şi alţii cu glas şoptit pe parcursul după-amiezii şi la care s-au dat diferite răspunsuri, cele mai multe nesatisfăcătoare. Cei care cunosc detaliile nu sunt foarte vorbăreţi.
— Mi s-a spus că a fost un accident, răspunde Isobel cu glas liniştit. A fost lovită de tren.
Tsukiko dă din cap gânditoare, scoţând un portţigaret de argint şi o brichetă din buzunarul hainei.
— Cum a murit cu adevărat? insistă ea.
— Ce vrei să spui? spune Isobel, uitându-se în jur, ca să verifice dacă e cineva prin preajmă care le-ar putea asculta conversaţia.
Dar majoritatea participanţilor s-au risipit prin ploaie. Au mai rămas doar câţiva, inclusiv Celia Bowen şi Poppet Murray care se ţine de fusta ei, fata având pe chip o expresie încruntată, mai degrabă de supărare decât de tristeţe.
Lainie şi domnul Barris stau lângă mormântul Tarei, cu îngerul veghind deasupra lor suficient de aproape încât să-şi aşeze mâinile pe capetele lor.
— Ai mai văzut lucruri care sfidează credinţa, nu-i aşa? întreabă
Tsukiko.
Isobel dă din cap.
220
— Crezi că asemenea lucruri ar fi mai greu de acceptat dacă tu însăţi n-ai face parte din ele? Până la punctul în care să te înnebunească? Mintea e un lucru tare fragil.
— Nu cred că s-a aruncat dinadins în faţa trenului, spune Isobel, încercând să vorbească cât mai încet.
— Poate că nu, admite Tsukiko. Consider însă că este o posibilitate, cel puţin. Îşi aprinde ţigara, flacăra aprinzându-se uşor, în pofida aerului umed.
— S-ar putea să fi fost un accident, reia Isobel.
— Ai avut vreun accident în ultima vreme? Vreo fractură sau vreo arsură? întreabă Tsukiko.
— Nu, recunoaşte Isobel.
— Dar te-ai îmbolnăvit? Ai avut vreun guturai măcar?
— Nu.
Isobel îşi frământă mintea căutând să afle când a fost ultima oară
când a suferit din cauza vremii, dar tot ce-şi aminteşte este o răceală
de acum un deceniu, din iarna dinainte de a-l cunoaşte pe Marco.
— Nu cred să se fi îmbolnăvit cineva de când a început circul, spune Tsukiko. Şi nimeni n-a murit până acum. Nici nu s-a născut nimeni, de la gemenii Murray încoace. Deşi nu lipsesc ocaziile, având în vedere ce fac acrobaţii.
— Eu…, începe Isobel, dar nu poate să termine. E prea mult pentru mintea ei şi nici măcar nu e sigură că ar vrea să fie în stare să
înţeleagă.
— Suntem ca peştii dintr-un acvariu, îi explică Tsukiko, lăsând portţigaretul să-i atârne lipit de buze. Nişte peşti atent monitorizaţi.
Urmăriţi din toate unghiurile. Dacă unul dintre noi ajunge să
plutească la suprafaţă, asta nu e o întâmplare. Iar dacă a fost cumva un accident, îmi fac griji fiindcă asta înseamnă că păzitorii noştri nu mai sunt la fel de atenţi pe cât ar trebui.
Isobel nu spune nimic. Îşi doreşte ca Marco să-l fi însoţit pe 221
Chandresh, deşi se îndoieşte că i-ar fi răspuns la întrebări, asta în cazul în care ar fi consimţit să stea de vorbă cu ea. De câte ori a dat în cărţi legat de acest subiect, lucrurile s-au complicat, dar întotdeauna a existat un sentiment puternic de partea lui. Ştie că-i pasă de circ, n-a avut niciodată vreun motiv să se îndoiască de asta.
— Ţi s-a întâmplat vreodată să ghiceşti pentru cineva care nu putea să înţeleagă ce i se întâmplă, deşi ţie îţi era clar după o scurtă
conversaţie şi după ce ai văzut câteva imagini în cărţi? întreabă
Tsukiko.
— Da, spune Isobel. Am văzut asta de sute de ori, oameni care nu erau în stare să vadă lucrurile drept ceea ce erau.
Orbi la trădări şi dezamăgiri, şi întotdeauna încăpăţânaţi, oricât de delicat încerca să le explice.
— E dificil să recunoşti o situaţie când te afli în mijlocul ei, zice Tsukiko. E prea familiară. Prea confortabilă.
Contorsionista face o pauză. Fumul care se ridică din ţigara ei se strecoară printre picăturile de ploaie, încolăcindu-i-se în jurul capului şi ridicându-se în aerul umed.
— Poate că defuncta domnişoară Burgess ajunsese atât de aproape de margine, încât vedea lucrurile altfel, spune ea.
Isobel se încruntă, aruncând o privire înapoi spre mormântul Tarei. Lainie şi domnul Barris pleacă şi ei, îndepărtându-se încet, în timp ce el o ţine pe după umeri.
— Ai fost vreodată îndrăgostită, Kiko? întreabă Isobel.
