— A avut vreun amestec în Observatorul Stelar? întreabă Marco.
— Nu, Observatorul este pur mecanic, spune domnul Barris. Vă
pot arăta proiectele structurii, dacă reuşesc să le găsesc în dezordinea de aici. A fost inspirat de o vizită la Expoziţia Columbiană de la Chicago din acest an. Domnişoara Bowen mi-a 171
spus insistent că nu există nicio cale de a-l îmbunătăţi, deşi am impresia că menţinerea lui în bună stare de funcţionare i se datorează.
— În cazul ăsta, sunteţi la rândul dumneavoastră un adevărat magician, domnule, constată Marco.
— Poate că pur şi simplu facem lucruri asemănătoare în feluri diferite, acceptă domnul Barris. Mi-am zis, ştiind că domnişoara Bowen are pe undeva un adversar la pândă, că oricine ar fi acesta nu are nevoie de niciun sprijin. Animalele din hârtie sunt uimitoare, de pildă.
— Mulţumesc, spune Marco. A trebuit să recurg la câteva improvizaţii, încercând să pun pe picioare corturi care nu necesitau proiecte.
— De aceea sunteţi acum aici? întreabă domnul Barris. Pentru corturile care necesită proiecte?
— În primul rând, am dorit să mă asigur de gradul dumneavoastră de implicare în acest joc, zice Marco. Să ştiţi că aş
putea să vă fac să uitaţi întreaga conversaţie.
— O, dar nu e nevoie de asemenea precauţii, protestează domnul Barris, cu o mişcare vehementă a capului. Vă asigur că sunt capabil să-mi menţin neutralitatea. Nu-mi place părtinirea. Vă ajut pe dumneavoastră ori pe domnişoara Bowen, în măsura în care îmi cereţi acest lucru, şi nu voi dezvălui nicicând celuilalt ceea ce mi-a fost încredinţat de dumneavoastră sau de ea. Şi nu voi spune nimănui vreun cuvânt despre toată tărăşenia. Puteţi să aveţi încredere în mine.
Marco îndreaptă un vraf de cutii ce stau să cadă, în timp ce reflectă asupra problemei.
— Prea bine, încuviinţează el. Deşi trebuie să recunosc, domnule Barris, că sunt surprins cât de uşor acceptaţi toată situaţia.
Drept răspuns, domnul Barris surâde amuzat.
172
— Trebuie să admit că dintre toţi, de la mine te-ai aştepta cel mai puţin la asta, spune el. Dar lumea este un loc mult mai interesant decât îmi imaginam eu când am participat pentru prima oară la un dineu de la miezul nopţii. Să fie oare pentru că domnişoara Bowen poate să dea viaţă unor creaturi din lemn de pe un carusel, fiindcă
dumneavoastră îmi puteţi manipula memoria, sau pentru că însuşi circul a împins limitele posibilului dincolo de ce aş fi putut eu visa, încă dinainte de a crede în magia adevărată? N-aş putea spune. Dar nu aş renunţa la asta pentru nimic în lume.
— Şi nu îi veţi divulga domnişoarei Bowen identitatea mea?
— N-am s-o fac, promite domnul Barris. Aveţi cuvântul meu.
— În acest caz, spune Marco, mi-aş permite să vă cer sprijinul într-o chestiune.
*
Când soseşte scrisoarea, domnul Barris se teme o clipă că
domnişoara Bowen ar putea fi supărată în legătura cu evoluţia lucrurilor, ori că ar putea să-l întrebe cine e adversarul ei, căci îşi va fi dat lesne seama că el ştie deja.
Dar atunci când deschide plicul, pe bilet scrie doar: Aş putea să fac adăugiri la el?
Îi răspunde, informând-o că, din plecare, a fost proiectat pentru a fi manipulat de ambele părţi, aşa încât e liberă să adauge ce doreşte.
*
Celia se plimbă printr-o galerie plină cu zăpadă. Fulgi scânteietori i se agaţă în păr şi i se lipesc de tivul rochiei. Întinde mâna, zâmbind în timp ce cristalele de zăpadă se topesc pe pielea ei.
De-a lungul galeriei se înşiră nişte uşi, iar ea o alege pe cea din capăt, fiind însoţită de o adiere cu miros de zăpadă topită atunci când intră într-o cameră unde trebuie să se aplece ca să nu se lovească de cărţile revărsate din tavan, cu paginile desfăcute ca nişte 173
valuri îngheţate.
Întinde mâna ca să mângâie hârtia, şi un freamăt străbate camera când mişcarea trece de la o pagină la alta.
Îi trebuie ceva timp ca să repereze cealaltă uşă, ascunsă într-un colţ întunecat, şi izbucneşte în râs când ghetele i se scufundă în nisipul fin ca o pulbere, ce umple camera de alături.
Celia se află într-un deşert alb sub un cer strălucitor de noapte ce se întinde în toate direcţiile. Senzaţia de spaţiu e atât de vie, încât trebuie să ducă mâna în faţă ca să găsească peretele ascuns printre stele şi e chiar uimită când degetele ei dau peste suprafaţa lui solidă.
Îşi caută drumul cu degetele de-a lungul pereţilor acoperiţi cu stele, încercând să dea de o altă ieşire.
— E scandalos ce se întâmplă, răsună vocea tatălui ei, deşi nu reuşeşte să-l vadă în lumina slabă. Era vorba să lucraţi separat, nu în această… juxtapunere vicioasă. Te-am avertizat cu privire la colaborări, care nu sunt modul cel mai potrivit de a-ţi pune în evidenţă talentele.
Celia oftează.
— Eu cred că e un lucru deştept, spune ea. Ce mod mai bun de a concura, dacă nu în cadrul aceluiaşi cort? Şi nici nu poţi să-i spui colaborare. Cum aş putea să colaborez cu cineva a cărui identitate nici măcar nu o cunosc?
Îi zăreşte doar în trecere faţa, care se holbează la ea, iar apoi se întoarce, îndreptându-şi atenţia din nou spre perete.
— Aşadar, care e mai bună? întreabă ea. O încăpere plină cu copaci ori una plină cu nisip? Ştii măcar care dintre ele e a mea?
Situaţia începe să devină obositoare, papa. Adversarul meu dispune în mod clar de talente comparabile. Cum veţi reuşi să stabiliţi vreodată câştigătorul?
— Asta nu-i treaba ta, se aude glasul şuierat al tatălui ei, mult mai aproape de urechea ei decât şi-ar fi dorit. Sunt dezamăgit, mă
