— Ar fi grozav! se entuziasmează Bailey. Vă mulţumesc din toată
inima!
— Deci pe curând, spune şi Widget, întinzându-i mâna.
— Cu siguranţă, răspunde Bailey scuturând mâna întinsă. Am să
mă întorc mâine-seară.
— Ar fi minunat, zice Poppet.
Când Bailey dă drumul mâinii lui Widget, fata se apleacă înainte şi îl sărută uşor pe obraz, iar Bailey simte cum se îmbujorează.
— Noapte bună, adaugă ea îndepărtându-se.
— Şşşi ţie, îngaimă Bailey.
Le face semn cu mâna înainte ca ei să dispară după perdeaua grea, iar apoi se întoarce şi o porneşte spre casă.
I se pare că a trecut o viaţă de când a umblat prin circ, deşi n-au trecut decât nişte ore. Ba mai mult, i se pare că acel Bailey care a intrat în circ e cu totul diferit de persoana care îl părăseşte acum cu un bilet argintiu în buzunar. Se întreabă care o fi Bailey cel adevărat, fiindcă sigur acel Bailey care petrecea ore întregi de unul singur în copac nu este acelaşi cu Bailey căruia i s-a oferit un permis special de intrare la cel mai spectaculos circ şi care s-a împrietenit cu oameni atât de interesanţi fără măcar să se străduiască.
Atunci când ajunge la fermă, e sigur că e mai aproape de acel Bailey care ar trebui să fie decât de cel care era cu o zi înainte. Nu e prea sigur ce înseamnă asta, dar pe moment nu crede că mai contează prea mult.
În visele lui e un cavaler călare, ce poartă o sabie de argint, iar lucrul ăsta nici măcar nu i se pare din cale-afară de ciudat.
241
Tête-à-tête
LONDRA, AUGUST 1896
Dineul de la miezul nopţii e destul de sobru în această seară, în pofida numărului mare de invitaţi. Circul se pregăteşte de o şedere lângă Londra, venind de la Dublin, aşa încât sunt prezenţi şi câţiva artişti. Iar domnul Barris a sosit de la Viena.
Celia Bowen petrece o mare parte a timpului discutând cu Mme Padva, care stă în stânga ei, înveşmântată în mătase albastră de lapislazuli.
Rochia pe care o poartă Celia este o creaţie semnată de Mme Padva pentru spectacol, dar considerată apoi nepotrivită, deoarece ţesătura argintie prinde lumina în fiecare cută în aşa fel încât îţi distrage complet atenţia. Dar rochia îi stă atât de bine, încât Celia nu a putut să renunţe la ea, ci a păstrat-o pentru alte ocazii.
— Cineva nu-şi poate lua ochii de la tine, draga mea, remarcă
Mme Padva, înclinând uşor paharul în direcţia uşii, unde Marco stă
retras într-o parte, cu mâinile împreunate la spate.
— Poate că admiră doar creaţia mâinilor tale, spune Celia fără să
se întoarcă.
— Aş paria că este mai interesat de conţinut, decât de rochie în sine.
Celia se mulţumeşte să râdă, dar ştie că Mme Padva are dreptate, căci a simţit privirea lui Marco în ceafă pe parcursul întregii seri şi îi este tot mai greu s-o ignore.
Atenţia lui este distrasă doar o singură dată, când Chandresh răstoarnă un pahar greu de cristal, care este cât pe-aci să se izbească
de unul dintre sfeşnice, şi varsă vin roşu peste brocatul auriu al feţei de masă.
Dar înainte ca Marco să poată reacţiona, Celia sare în picioare de 242
la locul ei de vizavi, îndreptând paharul fără a-l atinge, un detaliu pe care doar Chandresh îl poate observa, aflându-se în unghiul potrivit. Când îşi ia mâna, paharul e din nou plin, faţa de masă
neatinsă.
— Ce neîndemânatic sunt, mormăie Chandresh privind precaut spre Celia înainte de a relua conversaţia cu domnul Barris.
— Ai fi putut deveni balerină, observă Mme Padva. Eşti foarte bună când te pui pe picioare.
— Sunt la fel de bună şi când sunt luată de pe picioare, răspunde Celia, iar domnul Barris aproape că îşi răstoarnă paharul în vreme ce Mme Padva chicoteşte.
Pentru restul serii, Celia îl ţine pe Chandresh sub observaţie.
Acesta petrece cea mai mare parte a timpului discutând cu domnul Barris despre renovarea casei, repetându-se când şi când, lucru pe care domnul Barris se preface a nu-l observa. Chandresh nu se mai atinge de paharul de vin, care rămâne plin până când masa este strânsă.
După masă, Celia este ultima care pleacă. Pe când ceilalţi musafiri ies, nu-şi găseşte şalul şi refuză să fie aşteptată în timp ce-l caută, făcându-le semn cu mâna să plece.
În cele din urmă, Celia renunţă la căutare şi se întoarce în vestibul unde Marco stă lângă uşă, cu şalul ei îndoit peste braţ.
— Asta era ceea ce căutaţi, domnişoară Bowen? întreabă el.
Se îndreaptă spre ea, ca să i-l pună pe umeri, dar dantela se dezintegrează între degetele lui, făcându-se una cu pământul.
